Prenumele ca sentință: când o vocală rotundă sau o consoană tăioasă îți decide viitorul

Cercetătorii de la Universitatea Carleton, Canada, au pus lupa pe un mecanism psihologic fascinant: simbolismul sonor. Ideea e simplă, dar devastatoare în implicații: nu doar chipul, CV-ul sau experiența contează, ci și felul în care sună numele tău atunci când un recrutor îl pronunță pentru prima dată.

Muzica din nume

Spre exemplu, prenume cu o sonoritate „curgătoare”, precum Renee, Noelle sau Liam, evocă instantaneu blândețe, deschidere și onestitate. La polul opus, nume scurte și tari, precum Tate, Greta sau Krista, trimit automat la personalități ferme, extraverte, orientate spre putere. E o reflexie inconștientă a celebrului efect „bouba/kiki”: mintea umană leagă sunete rotunde de forme moi și sunete ascuțite de contururi dure.

Cum intră numele în ringul recrutării

Problema? Aceste asocieri nu rămân la nivel de joacă academică, ci intră direct în procesul de recrutare. Cercetătorii au constatat că, în fața unor CV-uri identice, recrutorii fictivi alegeau diferit doar în funcție de sunetul prenumelui.

• Nume fluide → candidatul era direcționat spre posturi de empatie, comunicare, consiliere.
• Nume tăioase → candidatul părea „perfect” pentru vânzări, management, leadership.

Cu alte cuvinte, numele îți face o recomandare pe care tu nu o poți controla.

Discriminare invizibilă

Dacă discriminarea după gen, etnie sau vârstă a fost deja aspru dezbătută și (cel puțin teoretic) reglementată, prejudecata fonetică e o capcană mult mai subtilă. Ea acționează inconștient, chiar și atunci când recrutorii cred că sunt imparțiali. Poți avea diplome, recomandări și interviuri impecabile, dar dacă te numești „Doru” și șeful HR îți asociază involuntar numele cu moliciune sau lipsă de fermitate, șansele tale scad înainte să deschizi gura.

Și nu e doar o chestiune de pronunție: fenomenul e universal. Indiferent de limbă sau cultură, oamenii proiectează aceleași tipuri de emoții și trăsături asupra sunetelor.

Când prenumele devine destin

Să ne imaginăm o scenă: două CV-uri identice. Pe unul scrie „Noelle Ionescu”, pe altul „Greta Ionescu”. Primul primește invitație pentru un post de psiholog școlar, al doilea pentru un post de coordonator logistic. Nu competențele au decis, ci felul în care vibra numele în mintea recrutorului.

De aici decurge un paradox: unii oameni pot fi sabotați de numele pe care îl poartă, fără să aibă vreo vină. Alții, dimpotrivă, sunt „ajutați” de o melodie fonetică pe care părinții au ales-o la botez fără să știe că vor programa, indirect, viitorul copilului.

Lecția pentru companii

Pentru organizații, studiul canadian ar trebui să fie un semnal de alarmă. Dacă diversitatea și echitatea sunt obiective reale, atunci filtrele de recrutare trebuie regândite. Soluții există: CV-uri anonimizate, interviuri inițiale fără nume afișat, algoritmi de selecție care să reducă influența primului impact fonetic.

Dar întrebarea incomodă rămâne: câți angajatori sunt dispuși să renunțe la comoditatea impresiei imediate?

Un gând pentru fiecare dintre noi

Articolul nu e o invitație să ne schimbăm numele sau să ne luăm pseudonime „de impact”. Ci un avertisment că ne naștem cu o etichetă sonoră pe care ceilalți o interpretează involuntar. Într-o lume ideală, ar trebui să fim judecați după fapte și competențe. În lumea reală, însă, un „Liam” va fi privit altfel decât un „Tate” chiar înainte să spună „bună ziua”.

Observația de final

Numele nu e doar un cuvânt din buletin, ci o partitură sonoră care te precede în viață. Și poate că lecția cea mai importantă e aceasta: să fim conștienți de micile automatisme cu care judecăm pe ceilalți. Până când vom avea instituții suficient de mature încât să-și recunoască propriile biasuri, viața profesională a multora va continua să fie decisă, ironic, de o vocală rotundă sau de o consoană tăioasă.

Aplicație practică la onomastica românească

Dacă tot am aflat că sonoritatea numelui ne trasează destinul, hai să testăm ipoteza pe teren românesc. Rezultatele sunt devastator de comice.

• Dorel – condamnat să fie perceput ca „meșterul prostănac”, indiferent dacă are trei doctorate la Politehnică. Cu greu va fi văzut CEO, dar e favorit să devină „băiatul bun la toate” în firmă.
• Getuța – nume dulceag care inspiră imediat infantilizare. Poate fi asistentă simpatică de birou, dar greu de imaginat ca director financiar care strigă: „Tăiați 20% din costuri!”
• Ghiță – evocă instinctiv imaginea băiatului simplu, de la țară. Dacă apare într-un interviu pentru poziția de „senior investment banker”, recruiterul deja își imaginează un portbagaj de porci vii, nu un Excel sofisticat.
• Mărioara – nume cântat, melodios, perfect pentru solistă de taraf sau profesoară de cor la școala generală, dar greu de perceput ca manageră de criză.
• Cătălin – consoane clare, ritm bătăios. Rezonanța lui îl împinge spre vânzări sau politică, nu spre contabilitate.
• Lăcrămioara – nume rotund, plin de vocale, dar prea încărcat de lacrimi. Imaginea de sensibilitate fragilă e atât de puternică încât e sabotată din start pentru joburi de „duritate”: securitate, logistică, construcții.
• Ștefănel – sună ca o eternă minoritate de vârstă. Oricât de competent ar fi adultul, prenumele îi blochează ascensiunea în funcții „serioase”.
• Relu – sună ca un bec ars, mereu în așteptarea unui „reluare”. Greu să-l iei în serios la ședința de board, dar excelent    dacă ai nevoie de cineva care să dea „play” și „stop” la proiector.

• Fane – are rezonanța clară a băiatului de cartier, sprijinit de mașină, care „rezolvă” lucruri. Recruiterii, chiar fără să vrea, îl văd deja „om de relații externe”… dar la bodegă.
• Costel – diminutiv etern, cu iz de glume de autobază. Cât ai încerca să-l imaginezi CFO sau Chief Strategy Officer, prenumele îl trage inexorabil spre zona „băiat de treabă, dar nu-l punem responsabil pe proiect”.
• Puica – orice CV cu așa ceva pe prima pagină se topește instant în ridicol. Poate inspira afecțiune și haz, dar nu autoritate. În management, singura șansă ar fi să-și schimbe legal prenumele în „Paulina” și să ascundă complet „Puica”.
• Vasilica – un nume care a produs, în România, miniștri și secretari de stat. Și totuși, fonetic, sună a telenovelă ieftină. În mintea multora, „Vasilica” e imaginea unei verișoare de la țară care aduce sarmale, nu a unui decident de politici publice.
• Nelu – asociat, inevitabil, cu „nea Nelu”, vecinul care știe tot, dar nu se pricepe la nimic. Recruiterii îl proiectează rapid într-un rol de „administrator de bloc”, nu într-o corporație high-tech.
• Mitică – eternul personaj caragialesc. Poți avea zece MBA-uri, dar dacă îți scrie pe buletin „Mitică”, la interviu deja plutește în aer imaginea micilor combinații și a șmecheriei „de birt”.

Astfel de exemple nu fac decât să confirme ridicolul situației: într-o societate care se pretinde modernă, viitorul tău poate fi încurcat de un diminutiv, de o terminație caraghioasă sau de o sonoritate „nepotrivită”.

Asta e frumusețea și grotescul onomasticii noastre:

în timp ce canadienii descopereau „bouba/kiki”, noi trăiam de zeci de ani cu propria grilă fonetică – unde un Dorel nu poate fi vreodată „visionary leader”, iar un Mitică va rămâne, în ochii multora, „mic combinator”.

”Numele e o cămașă pe care o porți chiar dacă îți e strâmtă sau ridicolă, dar societatea încă te judecă după cum sună nasturii” – observa, recent, Bingo Lămureanu, rezoneurul nostru de la subsol.