Armata invizibilă de pe TikTok: cum se fabrică ura la minut și iluziile politice la pachet

Ceea ce altădată ar fi părut o farsă ieftină pe internet a ajuns astăzi la rangul de strategie politică. România și Republica Moldova trăiesc, în aceste luni, un experiment periculos: extremismul digital. Nu mai avem tribune zgomotoase și afișe lipite noaptea, ci clipuri de 60 de secunde care curg pe telefoanele adolescenților, cu filtre roz și inimioare animate.

În aceste clipuri, în loc de dansuri sau glumițe, ni se servește propagandă antisemită, atacuri grobiene la adresa liderilor politici și visul mizerabil al unui „președinte pe viață, ca Putin”.

Noua fabrică de propagandă: camera de telefon

Fenomenul e limpede: influencerii tineri, care până mai ieri făceau masaj la malul mării sau postau tutoriale de machiaj, s-au transformat în propagandiști profesioniști. Cazul cel mai notoriu este cel al Mihaelei Dragomir, cunoscută pe TikTok ca „antisystemqueen0”.

În câteva luni, contul ei s-a umplut de slogane pro-AUR, invective împotriva președintelui și insulte cu parfum interbelic de gardă legionară. CNA a reușit să oprească unul dintre clipuri, dar mecanismul continuă nestingherit.

Acești „soldați digitali” nu operează cu subtilitate.

Ei folosesc arsenalul clasic: conspirații cu tentă antisemită, atacuri la persoană, insulte sexuale și, peste toate, promisiunea falsă că un lider autoritar ar putea „vindeca” țara. Totul livrat într-un ambalaj atractiv, cu fundal muzical și expresii „catchy”.

De ce prinde ura mai repede decât rațiunea

Explicația e simplă: algoritmul premiază emoția. Nu contează cât de veridic e conținutul, ci cât de intens te face să reacționezi. O insultă antisemită provoacă zeci de comentarii și mii de share-uri. O analiză economică, în schimb, adoarme publicul. Și atunci, extremiștii digitali au găsit formula câștigătoare: să arunce pe piață un cocktail de ură, conspirație și promisiuni deșarte.

Publicul tânăr, lipsit de imunitate la manipulare, devine teren fertil…

Pentru mulți, „politica” nu mai înseamnă dezbatere, ci un clip viral care-ți spune, între două meme-uri cu pisici, că țara ta a fost vândută și că singura salvare e să urmezi un lider „mesianic”.

Marele paravan: negația ca strategie

Liderii AUR se jură că n-au nici o legătură cu aceste conturi. Mugur Mihăescu (acel actoraș ratat, da), Robert-Mihail Uleia și alți comandanți de partid repetă la unison: „Nu există niciun departament de propagandă”. Dar realitatea îi trădează. Investigațiile jurnalistice au scos la iveală fișe interne, planuri de racolare a tinerilor „fotogenici” și sincronizări tematice care nu lasă loc de îndoială.

Negarea face parte din manual. Dacă spui că „nu există”, atunci orice acuzație devine „teorie a conspirației”. Dar faptul că zece conturi diferite rostesc aceleași teme, la același moment, cu aceleași cuvinte-cheie, nu e coincidență, ci coordonare. Și coordonarea, în politică, se plătește din bugete.

Antisemitismul ca test de anduranță

Ceea ce ar trebui să ne îngrozească nu este doar discursul antisemit, ci reacția publicului. În clipurile unde președintele Nicușor Dan este insultat cu apelativul „jidan”, mulți dintre spectatori nu se revoltă, ci râd. Dau like. Distribuie. Asta arată că antisemitismul nu e doar un derapaj marginal, ci o armă de masă, normalizată prin divertisment.

Este un test de anduranță pentru societate: cât putem tolera? Dacă insultarea evreilor devine glumă virală, ce urmează? Homofobia? Rasismul explicit? Chemările la violență? Răspunsul e previzibil: da, toate vin la pachet.

Algoritmul, cel mai bun prieten al extremiștilor

TikTok nu e neutru. E o mașinărie care maximizează timpul petrecut pe platformă. Și știe foarte bine că furia te ține mai mult lipit de ecran decât o lecție de istorie. Așa că ura e amplificată, împinsă în feed-uri, promovată de algoritm.

Rezultatul? O generație care crește cu impresia că „politica serioasă” e plictisitoare, iar strigătul isteric al unui influencer e „adevărul”. Când ajungi să-ți formezi opiniile politice după trending, nu mai e nevoie de tancuri: democrația cade singură.

Un stat care doarme în front

România, ca și alte state europene, nu are o strategie clară de a răspunde propagandei digitale. CNA dă amenzi firave, poliția cibernetică e ocupată să caute clone de carduri, iar Ministerul Educației predă încă „dirigenția” ca pe vremea lui Ceaușescu. Între timp, milioane de adolescenți își formează convingeri politice din meme-uri cu steaguri negre și clipuri cu înjurături.

E ca și cum ai lăsa un grup de copii într-o bibliotecă și i-ai învăța că cele mai valoroase cărți sunt graffiti-urile de pe pereți.

Ce e de făcut?

1. Transparență obligatorie pe platforme – orice conținut politic să fie marcat ca atare. Nu poți vinde propagandă la minut drept „opinia unei fete cu gene false”.
2. Răspundere politică – partidele să fie trase la răspundere pentru conturile satelit. Negarea nu e scuză.
3. Educație digitală – elevii să învețe să distingă între opinie, manipulare și discurs de ură. Dacă nu, școala produce nu cetățeni, ci victime.
4. Sancțiuni reale – insultarea pe bază etnică sau religioasă să nu mai fie „content viral”, ci infracțiune.

România, la marginea prăpastiei digitale

Să nu ne amăgim: fenomenul nu e inofensiv. Este o mină plantată în viitorul nostru democratic. Astăzi, râdem de un tiktoker care rage conspirații. Mâine, acel tiktoker poate fi deputat. Poimâine, ministru. Și totul pentru că algoritmul i-a oferit audiență și pentru că statul a privit în altă parte.

Dacă vom continua să ignorăm fenomenul, riscăm ca Parlamentul să fie populat de influenceri care știu să facă live-uri, dar habar n-au să scrie o lege.

Politica a intrat în era glumelor toxice

Ceea ce se petrece acum pe TikTok e un simptom al unei boli mai profunde: slăbiciunea noastră de a reacționa. În loc să taxăm derapajele, ne amuzăm de ele. În loc să combatem ura, o transformăm în meme. În loc să apărăm democrația, o vindem pe câțiva like-uri.

Extremiștii au înțeles ceva esențial:

dacă reușești să-ți faci publicul să râdă în timp ce-l otrăvești, ai câștigat. Dar istoria arată că râsul otrăvit se termină prost.

România trebuie să înțeleagă rapid că propaganda digitală nu e o joacă, ci o armă. Și că o țară care își lasă copiii să fie crescuți de algoritm riscă să ajungă guvernată de clovni periculoși.

Clovnii periculoși: vedete de telefon care joacă rolul propagandistului cu nas roșu

Nu e nevoie de vreo ”uniformă” ca să recunoști un soldat al propagandei. Azi poartă hoodie, microfon cu sclipici și filtre drăgălașe.

Clovnii periculoși sunt exact acești „entertaineri” care își schimbă repertoriul:

din farse și „good vibes” trec la lozinci, liste negre și visuri autocratice vândute la minut. Schema e simplă și cinică: se ia un cont cu audiență, se stropșește puțin în camera telefonului, se lansează o insultă bine calibrată, se presară o conspirație „cu gust de geopolitică” și se servește publicului tânăr, neimunizat.

Cazul-șablon e documentat în detaliu:

o rețea de tiktokeri convertiți la suveranism agresiv, care rostogolesc antisemitisme, amenințări și sloganuri de tip „lider pe viață”. Investigații jurnalistice au indicat chiar o „armată” de influenceri racolați și coordonați discret, cu nume de politicieni asociați de foști colaboratori drept „dirijori” ai caravanei digitale.

Negarea oficială a oricărei coordonări nu schimbă evidențele: aceleași teme, aceleași cuvinte-cheie, același calendar de atac — o orchestră fără partitură pe hârtie, dar cu ritm perfect.

Pe lângă presiunea locală, există și o fațetă tehnică greu de ignorat:

experți independenți au arătat că rețele inautentice simulează sprijin popular, folosind conturi „reconvertite” și publicitate politică mascată, deși platforma pretinde că o interzice. Când nu marchezi plătitul ca plătit, ai deja jumătate din manipulare bifată. Raportările EFOR au numit asta, fără menajamente, „o industrie a inautenticului” pe TikTok, exact acolo unde publicul tânăr își formează reflexele civice.

Argumentul „nu avem bani, nu avem departament” se lovește de realitatea platformelor:

TikTok însuși a recunoscut public că a demontat „clustere” de influenceri pro-candidați naționaliști și a ras zeci de mii de conturi false și milioane de urmăritori sintetici înainte de vot.

Nu e „basm cu moraliști”, e stenogramă a algoritmului pus la treabă pentru a împinge spre feed exact ce trebuie, exact când trebuie. În oglindă, presa internațională și agențiile europene au notat că alegerea pe TikTok a devenit factor de securitate democratică, nu doar un moft de marketing.

Mai grav, traseul temelor nu e spontan:

rapoarte oficiale privind interferențe digitale arată cum manipularea algoritmilor și instrumentalizarea influencerilor fac parte din manualul modern de influență; România a servit, inclusiv pentru vecini și parteneri europeni, drept caz de școală despre cum poți împinge narative anti-NATO, anti-UE, anti-minorități în „For You”-ul unui licean într-o după-amiază banală. (Și da, patina pro-rusă a unor mesaje iese la lumină imediat ce cureți stratul de glumițe și emoticoane.)

„Clovnul periculos” nu pare amenințător la prima vedere…

Râzi, dai share, pui inimioare. Apoi, fără să-ți dai seama, te trezești cu un nou standard moral: injuria etnică devine punchline, amenințarea e „edgy”, iar autocratul din meme devine „soluție”. Când CNA taie un clip cu insulte antisemite, audiența nu-și pune întrebări despre limite și lege, ci țipă „cenzură”.

Exact aici își arată forța clovnul:

transformă dezgustul firesc într-un reflex de apărare a „idolului”, iar discuția despre reguli în victimizare lacrimogenă. Exemplele din ultima perioadă sunt suficiente ca să înțelegi mecanismul: conturi „de lifestyle” brusc radicalizate, aceeași livrare isterizată, aceeași țintă a zilei, același oftat conspirativ „nu ne lasă sistemul”.

Nu lipsesc nici măștile politice oficiale: europarlamentari sau comunicatori „de partid” care ridică miza prin dezinformări ambalate curat, replici anti-UE reciclate și apeluri la frică — migrație, „dictatura Bruxelles-ului”, „colonizarea economică”.

Analize independente au cuantificat proporții îngrijorătoare de conținut fals sau denaturat pe astfel de conturi, semn că laboratorul politic a înțeles cum se dozează exact amestecul pentru a prinde la publicul ideal.

Și pentru că nimic nu vine singur, multă vreme platforma însăși a fost incapabilă să ofere transparență robustă — ceea ce a împins Comisia Europeană și autorități partenere să ceară păstrarea datelor și auditări dedicate pentru a înțelege cum s-a curbat traficul în jurul anumitor candidați.

Nu e „isterie occidentală”, ci igienă democratică: vrei să știi cine plătește, ce împinge algoritmul și cum se astupă țevile cu roboți.

Cum arată menajeria:

• „Regina antisistem” care trece de la masaje la profeții anti-semite, fluturând live-uri isterice, după care se declară „independentă” și „neplătită”; între timp, clipuri înlăturate oficial pentru limbaj de ură – dar audiența a fost deja „vaccinată” cu doza zilnică de toxic.
• Recruți „fotogenici” chemați să facă „reach organic”, în timp ce „comandanții” dau din umeri la întrebări: n-avem departament, n-avem bugete. Evidența sincronizării îi contrazice.
• Politicieni cu statut european care postează, lin, narative false, într-un raport de „eficiență” ce ar face invidioasă orice agenție de publicitate — doar că produsul e neîncrederea.

Consecința, în plan social, e sumbră:

infantilizarea discursului politic. Dacă clovnul periculos îți ține loc de profesor de educație civică, riști să ajungi la urnă cu o hartă mentală desenată în stickere. În plan instituțional, miza e și mai serioasă: fără trasabilitatea conținutului sponsorizat, fără marcare clară a mesajelor politice și fără sancțiuni reale pentru folosirea urii ca instrument electoral, îți democratizezi de bunăvoie propria subminare. Asta au spus, pe românește, și observatori externi, când au descris „lecția TikTok” pe care România a predat-o involuntar Europei în ultimii doi ani: nu există democrație ieftină; dacă nu plătești pe prevenție, vei plăti pe criză.

Ce-i de făcut, pragmatic și fără lacrimi de glicerină:

• Etichetare obligatorie a politicului pe toate platformele, cu registre publice ale cheltuielilor de influenceri. N-ai marcat? Amendă care să doară, nu „taxă de publicitate”. (Da, DSA îți permite ambiție.)
• Audit recurent al „clusterelor” — odată la X luni, cu rapoarte publice despre rețele inautentice șterse, conturi false, followeri sintetici. Platformele au date; statul are obligația să ceară.
• Educație media obligatorie în gimnaziu și liceu: cum recunoști manipularea, cum verifici o afirmație, ce înseamnă discurs de ură. Fără asta, totul rămâne un joc de-a „cine strigă mai tare”.
• Răspundere politică: dacă un partid folosește rețele mascate, amenda nu se oprește la „clovn”, urcă spre beneficiarul politic. Altfel, fluxul de bani rămâne invizibil, iar marfa — ura — rămâne pe raft.

Clovnii periculoși nu sunt o glumă virală – sunt noua gardă a unui populism care știe să-și pună roșu pe nas doar ca să pară „cool”, în timp ce scuipă pe Constituție. De râs? Da, uneori.

De luat în serios? Obligatoriu.

Dacă îi lași să țină loc de program politic, vei primi exact guvernarea pe care o merită feed-ul tău. Iar feed-ul, știm deja, nu are conștiință.