Decembrie 2024 și cine ar fi trecut podul: despre umbrele care așteaptă semnalul

Se vorbește tot mai tare despre tentativa de lovitură de stat din decembrie 2024. Nu despre piticii de grădină care au încercat să pară gorile ”revoluționare” – pe ăia îi știm: Călin Georgescu, Horațiu Potra și celebra trupă de 13–14 mușchitozauri cu arme în portbagaj. Întrebarea nervoasă e alta:

Cine stătea în umbră, pregătit să întoarcă foaia dacă „ocazia” se cocea?

Nu cei care intrau cu bocancii pe ușă, ci cei care ar fi deschis-o dinăuntru, elegant, cu badge-ul la vedere. Și, mai dureros: îi mai avem azi prin birouri, își beau liniștiți cafeaua, punctuali la ședințe, gata să repete figura dacă, printr-un capriciu al istoriei, suveraniștii prind Puterea?

Într-o țesătură de stat cu atâtea noduri slăbite, nu te răstoarnă o echipă gălăgioasă cu retorică de subsol.

Te răstoarnă o minoritate oportunistă infiltrată în poziții care contează: butonul, ștampila, semnătura, încuietoarea. Vom pune sub lupă mecanismele posibile, categoriile de risc, semnalele pe care le ignorăm și ce ar însemna, concret, să aflăm ”cine era pregătit să treacă podul”.

1) De ce întrebarea e legitimă, chiar dacă sună „paranoic”

În loviturile moderne, vectorul de succes nu mai e coloana blindată, ci coloana oportunistă: oamenii din interior care „nu se opun”, „întârzie”, „uită să apese butonul” fix când trebuie. Asta nu înseamnă că există un „stat paralel” cu regulament propriu. Înseamnă că avem o rețea de vulnerabilități – tehnice, umane, morale – pe care orice grup aventurier încearcă să le exploateze.

Întrebarea „vom afla vreodată cine pregătea trădarea?” e întrebarea de igienă a oricărei democrații care a trecut pe lângă prăpastie.

O democrație matură dă un răspuns dublu:

(a) procurorii livrează dosare solide cu acte și intenții dovedite;

(b) instituțiile publică un raport post-mortem cu măsuri de întărire și cu clarificări despre „aproape-trădători”. Fără asta, totul rămâne o agendă murdară de talk-show.

2) Unde se rupe de obicei filmul: harta punctelor nevralgice

N-ai nevoie de un scenarist de la Hollywood ca să înțelegi pe unde poate fi „întoarsă foaia” într-un stat:

• Comanda operativă: lanțurile scurte de decizie (ordine-jandarmerie, ordine-poliție, dispecerate, sisteme de alertă). Aici, o mână de oameni poate transforma „executarea promptă” în „evaluăm, revenim”, iar minutele cântăresc cât ani.
• Sistemele critice: energie, transport, comunicații, date. Un director „care ascultă de altcineva”, un șef de tură „care știe să închidă curentul pe o linie” poate crea, în 30 de minute, panică „populară” folosită politic.
• Actele cu ștampilă: prefecturi, deconcentrate, primării mari, consilii județene. Aici se emit hârtiile care fac „legală” improvizația. Când ai trei semnături-cheie în aceeași rețea de amiciții, se schimbă realitatea la registratură.
• Controlul narativ: directori de instituții cu reflex de „informare pe surse”, oameni-cheie în trusturi, șefi de regii cu acces la call-center-ul „cetățeanului indignat”. Într-o criză, percepția e jumătate din victorie.
• Logistica: autorizații rapide pentru „mitinguri spontane”, acces în piețe centrale, „defecțiuni” la bariere, pază care întoarce privirea. Tot ce pare mărunt într-o zi liniștită devine critic într-o noapte fierbinte.

Nu e nevoie ca toate aceste pârghii să fie „cumpărate” sau „infiltrate”. E suficient să fie îngrijite de grupuri de interese cu puțină imaginație și multă răbdare.

3) Cine ar fi putut trece podul: categoriile realiste (și incomode)

Nu dăm nume – nu ar fi profesionist fără probe –, dar dăm tipologii care, din experiență istorică, cresc riscul:

1. Baronii de infrastructură locală: președinți de consilii județene și primari mari care controlează pază, utilități, drumuri, spații publice. Dacă e nevoie de „un oraș în beznă” sau „o piață fără jandarmi”, ghici cine poate „ajuta” discret?
2. Prefecții și subprefecții „cu lipici la telefon”: interfața între guvern și comunități. Un ordin „interpretat” e mai periculos decât un ordin prost. Aici se joacă meciul „întârziem două ore – explodăm percepția”.
3. Șefii de deconcentrate „micro-baroni”: ANAF locală, Vamă, ITM, DSP, inspectorate. Îi subestimezi și greșești: licențe, controale, suspendări, autorizări – tot ce poate întoarce simultan rotițele.
4. Manageri din companii de stat: energie, transport, petrol și gaze, telecom public. Un director de dispecerat sau un manager de centru de date „loial cauzei” poate face mai mult rău decât o mie de postări pe rețele.
5. Eșaloane medii în ordine publică: nu vârful instituției, ci oamenii de la „executivul executării”. Un comandant de detașament cu reflex de „nu ne băgăm” face minuni pentru cine vrea anarhie calculată.
6. Rețele civice sub acoperire: asociații „pentru lege și dreptate”, „comitete ale părinților”, „uniuni profesionale” care pot scoate în stradă mii de oameni „de bună-credință”. De fapt, infrastructură logistică pentru presiune la minut.
7. Altarele de influență: nu e cazul să aruncăm pietre în Biserică; vorbim de lideri locali – religioși sau „spirituali” – care pot legitima emoțional o aberație. Un cuvânt greșit, la momentul greșit, aprinde fitilul.
8. Mogulii mici de media: televiziuni locale, rețele de radio, site-uri cu reach regional. Nu subestima „televiziunea de județ”: la criză, devine centrala nervoasă a furiei.

Aceste tipologii nu înseamnă vinovăție. Înseamnă putere de decizie în momente scurte. Exact acolo se câștigă sau se pierde apărarea ordinii democratice.

4) De ce par anchetele lente: nu doar lene, ci chestiuni de probatoriu

Îi știm pe procurori: nu au voie să facă spectacol dacă vor să ducă un dosar la final. Trei motive mari pentru „lentoare”:

• Intenția se probează greu. „Ai stat pe gânduri” și „ai vrut să trădezi” sunt lucruri diferite. Trebuie mesaje, întâlniri, fluxuri de bani. Nu ajung 15 opinii la televizor.
• Lanțurile de comandă sunt stufoase. Unde se rupe: la ordinul emis? la executantul care l-a „interpretat”? la cineva care a „omis” să raporteze? Cu cât mai multe verigi, cu atât mai ușor se dizolvă răspunderea.
• Clasificările. O parte din material e secretizată din oficiu (planuri, proceduri). Asta întârzie validarea probelor. E bine? E prost? E o tensiune inevitabilă între siguranța procedurilor și dreptul publicului de a ști.

Asta nu scuză tot. Dar explică de ce, dacă „s-a ajuns la nume grele”, nimeni nu sare cu ele în presă a doua zi.

5) Ce ar trebui să aflăm, minimul decent (fără a arde operațiuni legitime)

Un stat serios poate livra un Raport alb fără să spargă seifuri:

• Cronologia deciziilor în cele 72 de ore cheie (ordine, executări, întârzieri, „pene”).
• Punctele unde s-a schimbat traiectoria: cine a întârziat, cine a accelerat, cine a inventat reguli.
• Categoriile funcționale unde s-au găsit vulnerabilități (fără a pune în pericol oamenii onești).
• Măsuri corective: cine răspunde, ce se schimbă, ce antrenamente se fac, ce audit apare de mâine.

Nu e rocket science. E igiena de după furtună. Și, te rog, fără „concluzii pentru uz intern”. Uz intern cu poporul român, dacă se poate.

6) Ce se întâmplă dacă nu aflăm: trei scenarii rele

1. Eroziune cinică: publicul învață că „nimic nu se află niciodată” și se refugiază în tabere identitare. Când vine următorul cutremur politic, aplaudă gloata cea mai gălăgioasă.
2. Capturarea narativului: aventurierii își scriu propria istorie. Devii prizonierul unei versiuni în care băieții cu steaguri strâmbe sunt „patrioți persecutați”.
3. Repetarea tentativei: oportuniștii notează lecțiile. Data viitoare nu mai ratează: își pun oamenii mai sus pe lanț și trag de trăgaci mai repede.

Nu exagerez. Așa funcționează politicul când simte sânge în apă.

7) Cum recunoști „trecătorii de pod”: indicatori pe care îi ignorăm

• Ambiguitate pe verticală: funcționari care vorbesc simultan cu „doi miniștri” sau cu „doi șefi”. În criză, nu știu pe cine ascultă. Nu e întâmplare – e design.
• Limbajul „reformei” fără reformă: oamenii care predică „legalitatea” doar când vrei să oprești o ilegalitate mai mare. E clasicul „suntem pro-ordine” care se traduce „nu facem nimic”.
• Spirala micilor favoruri: avize date „ca lumea bună”, contracte cu „firmele serioase” din oraș, sponsorizări „că e bine pentru comunitate”. Această capilaritate e terenul perfect pentru „hai că ajut și eu o dată”.
• Rețelele de familie/naș/fin: când trei oameni cu funcții în același circuit sunt legați de aceeași masă de nuntă, nu ai „societate tradițională”. Ai hazard moral.
• Cultul „liderului salvator”: dacă un director vorbește despre un politician ca despre un Mesia administrativ, pune-i un steguleț roșu. În criză, își va urma Mesia, nu legea.

Ține minte: nu căutăm spioni în fiecare birou. Căutăm actorii predispuși la oportunism.

8) Lecția „mușchitozaurilor”: de ce nu te culci pe lauri

E ușor să râzi de „forța de șoc” a unui mini-grupaj belicos, cu discurs de bodega și costume închiriate. Greșeala mortală e să crezi că ridicolul îi face inofensivi. Ridicolul distrage. În timp ce râzi de el, alții negociază. În timp ce ironizezi postările, cineva pregătește logistica. Adevărul incomod: echipele amatorilor reușesc fix atunci când profesioniștii din interior decid să „nu intervină… încă”.

9) Ce are de făcut puterea legitimă, în patru pași fără poezie

1. Audit de lanț decizional: mapa completă a butoanelor critice + back-up operațional pentru fiecare (om, procedură, „Plan B”). Fără nume „de politețe”, doar nume de răspundere.
2. Stres-test instituțional la 6 luni: exerciții reale cu „defecțiuni simulate” în energie, transport, comunicații. Raport public (epurat de tactice), nu „securizat” la nesfârșit.
3. Curățenie în numiri: criterii de incompatibilitate pentru rudele-în-lanț și finanțatorii de partid. Vrei post? Perfect. Semnezi clauze personale de răspundere și treci poligraful etic al conflictelor de interese.
4. Canale de avertizare protejate: whistleblower real, nu afiș pe ușă. Oamenii decenți trebuie să poată striga „arde!” fără să fie arși ei a doua zi.

Nu te salvează poezia, te salvează procedura.

10) „Vom afla vreodată?” – răspunsul onest și răspunsul util

• Răspuns onest: nu întotdeauna. Sunt oameni ingenioși, discret protejați, buni la a-și topi urmele în griul instituțional.
• Răspuns util: trebuie să aflăm măcar categoriile și mecanismele, cu câteva exemple destul de clare încât să priceapă toată lumea: nu mai merită să încerci. Costul trădării trebuie să devină mai mare decât tentația oportunismului.

Adevărul e că un stat nu-și propune să îi prindă pe toți. Își propune să dea trei exemple grele ca să descurajeze treizeci. Restul îl face îmbunătățirea sistemului.

11) Ce rol are președintele când promite „aflăm, dar mai târziu”

E de înțeles: sunt anchete, sunt restricții, e lege. Dar promisiunea nu poate rămâne o amânare. Un președinte are la dispoziție două instrumente publice, perfect legitime:

• Scrisoare periodică către națiune, cu jalonare: ce s-a făcut, ce urmează, ce se schimbă. Nu „în curând”, nu „în perioada următoare”. Date.
• Convocarea instituțiilor pe un angajament semnat: plan de raportare, stres-test, calendar de măsuri. Fără asta, toată povestea devine „ne vedem după sesiune”.

Președintele nu e procuror, dar e garantul cadrului. Fără cadru, adevărul se ofilește în comunicate.

12) Școala lucidității: ce poate face societatea civilă (inclusiv noi, „publicul obosit”)

• Întrebări monotone și eficiente: „cine a semnat?”, „când a fost emis ordinul?”, „unde s-a blocat?”. Nu vorbe goale, întrebări de deranj la fiecare briefing.
• Voluntariat de expertiză: juriști, ingineri, IT-iști pot oferi pro bono simulări și propuneri tehnice de blindare a sistemelor. Statul obosit are nevoie de minți treze.
• Harta presiunilor locale: jurnaliști și ONG-uri fac „atlasul micilor absolutisme” – cine taie curentul, cine închide piața, cine decide accesul în centru. Nu pentru scandal, ci pentru responsabilizare.

Democrația nu e o aplauză la final de emisiune. E un audit permanent.

13) Note de subsol despre „numele grele”

Toată lumea le șoptește, nimeni nu le pune pe masă. Realitatea e simplă și crudă: dacă procurorii au urcat la eșaloane superioare din administrație, două drumuri se deschid:

• Dosare cu acuzații precise (complicitate la tentativă de lovitură de stat, favorizarea făptuitorului, abuz în serviciu calificat etc.).
• Retrageri „onorabile” pe motive „personale”, cosmetizări la CV și o „rotire a cadrelor” tăcută. Asta e bomba cu ceas: dacă nu spui de ce pleacă cineva, lași impresia că „s-a rezolvat între prieteni”.

Nu mai suntem în anii ’90. Astăzi, opacitatea nu acoperă: erodează.

14) Cine scrie istoria la criză?

Nu cei care strigă cel mai tare în piață, ci cei care apasă – sau nu apasă – butoanele. De aceea întrebarea ta, cu nervii ei tutti-frutti, e vitală: vom afla cine ar fi trecut de partea puciștilor?

Răspunsul meu, sec și rece: vom afla atât cât obligăm instituțiile să ne spună. Nu există altă cale. Fără presiune publică inteligentă, fără rapoarte periodice, fără stres-teste, fără exemple grele, totul se va risipi în folclor. Iar folclorul, știm bine, e patria preferată a aventurierilor.

Între timp, merită să fixăm pe frigiderul politic al națiunii patru magneți cu mesaje scurte:

1. O tentativă nu reușește cu gălăgie, ci cu complicități tăcute.
2. Nu-i cauți la vârf, îi cauți la butoane.
3. Nu-i prinzi pe toți, dar îi faci pe toți să se teamă de consecințe.
4. Nu promiți la nesfârșit – livrezi un raport, un calendar, o schimbare.

Dacă le respectăm, „mușchitozaurii” rămân la stadiul lor natural: povești de groază pentru adolescenți. Dacă nu, se vor trezi iar oportuniștii din birouri cu o fereastră de „ocazie istorică”. Și ghici ce? Oportuniștii știu mereu când bate vântul.

Nu mă joc cu teologia fricii. Mă joc cu anatomia responsabilității. Iar anatomia are un principiu: dacă un mușchi a cedat, îl întărești. Nu-i cânți serenade. Nu-i sculptezi bustul. Îl pui la treabă. Îl verifici. Îl stresezi. Îl faci să țină.

Așa se apără o democrație de lovituri ridicole cu ambiții mari. Cu ordine, audit, oameni potriviți la butoane și lumina aprinsă peste tot unde, altfel, ar prospera umbrele. Așa vom ști, fără baliverne, cine era gata să treacă podul. Și, mai important, așa ne asigurăm că data viitoare podul nu se mai lasă trecut.