Toți suntem pe radar: ce spune știința despre supravegherea prin rețelele sociale

Un studiu academic apărut zilele trecute arată cu hărți și cifre ceea ce bănuiam de mult: supravegherea prin rețelele sociale nu e o excepție, ci norma epocii. Nu mai vorbim despre paranoia cu pălăria din folie; vorbim despre o infrastructură industrială în care datele noastre – clickuri, reacții, locații, preferințe, prieteni, linia timpului – devin combustibil pentru publicitate, poliție, campanii politice, cercetare de piață și, uneori, inginerie socială. E o lume unde „gratis” înseamnă, de fapt, „plătești cu tine”.

Ce înseamnă, exact, „supraveghere prin rețelele sociale”

Nu doar „cineva se uită la profilul tău”. Supravegherea social-media înseamnă monitorizarea și analizarea, automată sau asistată de oameni, a tot ce produci (postări, stories, comentarii), a tot ce atingi (like, follow, share), a tot ce ești dispus să lași să iasă din telefon (locație, microfon, cameră, senzori), plus derivările statistice din aceste urme (ce te interesează, cu cine semeni, ce vei face probabil mâine la 10:00).

Dincolo de platforma în sine, există ecosisteme de SDK-uri, pixeli de tracking, brokeri de date și identificatori publicitari care te urmăresc între aplicații. Când vorbim despre „toți suntem spionați”, vorbim despre rețele întrepătrunse, nu doar despre aplicația X sau Y.

Patru teze tari din literatura de specialitate (pe care ar trebui să le știm pe de rost)

1) supravegherea e centrală, nu marginală

În epoca rețelelor, colectarea de date nu e „funcție opțională”, e model de afaceri. Fără profilare, publicitatea s-ar întoarce la bâjbâială, iar platformele și-ar pierde avantajul competitiv. Și nu e doar business: statele folosesc aceleași instrumente, fie direct, fie prin cereri de date, fie prin proiecte de analiză a sentimentului public.

2) nu e doar tehnologie – e fenomen socio-tehnologic

Arhitectura tehnică contează (algoritmi, API-uri, data lakes), dar ceea ce ne frământă ține de drepturi, putere, control și morală publică. Fără o discuție serioasă despre etică și democrație, ne mișcăm degeaba setările din telefon.

3) algoritmii pot amplifica inegalitățile

Modelele de decizie (cui i se arată ce) învață din trecut. Dacă trecutul e părtinitor, învățarea va fi părtinitoare. Rezultatul? Grupuri întregi pot fi supra-vizibile (țintele perfecte pentru poliția prognozată) sau invizibile (excluse din oportunități), iar greșelile se multiplică la scară.

4) fenomen global, reguli naționale – ecuație imposibilă

Datele traversează granițe fără pașaport. Platformele operează în zeci de jurisdicții simultan. Când o țară încearcă să reglementeze singură, iese un puzzle incomplet. Ai nevoie de armonizare (principii comune) și de aplicare reală (amenzi care chiar dor).

Cine te urmărește, cu ce scopuri și ce iese din asta

guverne și agenții

Justificările standard: securitate națională, combaterea extremismului, prevenirea crimelor, monitorizare epidemiologică. Instrumentarul: cereri de date către platforme, acces la date publice în masă, uneori parteneriate cu companii de analytics. Riscul? Derapajul din „monitorizare legitimă” spre supraveghere generalizată.

Corporații și brokeri de date

Rețelele sociale colectează, dar circulația datelor se face prin zeci de parteneri, de la rețele publicitare la brokeri specializați.

Obiectivul: persuasiune (publicitate, vânzări), predicție (ce vei cumpăra), optimizare (cine e „client valoros”).

Riscul? profilare intruzivă și „cartele invizibile” – ”scoruri” despre tine pe care nu le vezi niciodată.

Partide, campanii, „laboratoare” de influență

Segmentări fine, liste lookalike, micro-țintire pe teme aprinse.

Obiectivul: mobilizare sau demobilizare.

Riscul? bule informaționale și polarizare fabricată, în care simți că „toată lumea gândește ca mine” pentru că așa s-a decis în panoul de control al campaniei.

Trei mituri comode, trei realități neplăcute

mitul 1: „nu am nimic de ascuns”
Realitate: ai o identitate. Nu trebuie să ascunzi ca să meriți intimitate. Casa ta are uși nu pentru că „ascunzi”, ci pentru că trăiești.

mitul 2: „dacă îmi pun profilul privat, am scăpat”
Realitate: profilul privat te apără de străini curioși, nu de platformă și partenerii ei. Pixelii de pe site-uri, SDK-urile din aplicații, meta-datele din telefon continuă să livreze.

mitul 3: „măcar primesc reclame relevante”
Realitate: „relevant” înseamnă uneori intuitiv intruziv („cum știau asta?”) și poate deveni manipulativ în campanii politice sau momente sensibile (boală, divorț, datorii).

Legea aleargă după tehnologie: ce reguli ne apără (și unde scârțâie)

În Europa, trei pârghii schimbă jocul: GDPR (consimțământ, transparență, drepturi asupra datelor), DSA – Digital Services Act (transparență publicitate, interdicții de targetare a minorilor și pe criterii sensibile, obligații pentru platforme foarte mari), și AI Act (interdicții pentru practici de risc inacceptabil, restricții la recunoaștere biometrică, reguli pentru modele mari).

Sună bine. În practică, diavolul e în aplicare. Modelele „pay-or-ok” (plătești sau accepți reclame comportamentale) arată că marile platforme încearcă să ocolească spiritul consimțământului „liber”. Instanțele și autoritățile de protecție a datelor răspund – uneori ferm, alteori cu jumătăți de măsură.

Ce trebuie să reții:

regulile există, iar sancțiunile pot fi uriașe. Dar nu înlocuiesc discernământul tău. Într-un joc cu giganți tehnologici, drepturile sunt reale atunci când le folosești.

Cum arată, pe bune, mecanismele de observare (și de ce par invizibile)

• pixeli & beaconi: fragmente de cod inserate în site-uri/aplicații care raportează evenimente (adăugat în coș, vizualizat produs, citit articol).
• SDK-uri: pachete software integrate în aplicație pentru analytics, reclame, experimentare – multe transmit date către terți.
• identificatori: ID-uri de publicitate, amprente ale device-ului, combinații probabilistice care „te recunosc” chiar dacă ștergi cookie-urile.
• graful social: prieteni, grupuri, comunități; din acesta se pot deduce tipare de opinie sau apartenență (inclusiv sensibile).
• modele de scor: „cât de predispus ești să cumperi?”; „cât de fragil ești emoțional?”; „care e riscul să te muți de la furnizor?”. Nu le vezi, dar decid ce vezi tu.

Toate funcționează „bine” pentru că sunt normalizate: le-am acceptat picătură cu picătură, în ani de „update-uri” și „permisiuni” tratate ca formalități.

De ce e și o problemă de democrație, nu doar de „privacy”

Când ți se filtrează informația pe compatibilitate emoțională, democrația alunecă în confirmare.

Când „free speech” se transformă în „free reach” plătit din bugetul unei campanii, ai piață de opinii, nu agora.

Când frica de a fi urmărit te face să nu mai postezi subiecte sensibile, ai autocenzură fără cenzori.

Și când poliția sau un serviciu public se bazează pe predicții extrase din social-media, vei avea erori sistematice cu victime reale.

Nu e alarmism. E o diagnoză: fără transparență, contestabilitate și control public asupra mecanismelor, algoritmii devin noii birocrați – eficienți, inexorabili, opaci.

Ghid practic: 25 de lucruri simple (și câteva avansate) ca să-ți tai semnătura digitală

1. Oprește personalizarea reclamelor în conturile mari (Facebook/Instagram, Google/YouTube, TikTok, X). Caută setările de „Personalized ads/Ad topics” și scoate tot.
2. Scoate permisiunile de locație: doar „la folosire”, nu „mereu”.
3. Închide istoricul locațiilor din sistem (Android/Google; iOS/Apple).
4. Dezactivează „activitatea în afara platformei” (ex. instrumentul dedicat din Facebook).
5. Curăță accesul aplicațiilor la microfon, cameră, contacte.
6. Închide tracking-ul la nivel de OS (Limit Ad Tracking/Disable Ad Personalization).
7. Folosește un browser cu protecție anti-tracking și extensii de blocare a scripturilor de urmărire.
8. Deloghează-te din platforme când citești web-ul (altfel, pixelii raportează către contul tău).
9. Folosește containere separate (de ex., profil de browser doar pentru social media).
10. Șterge periodic identificatorul publicitar (IDFA/GAID).
11. Nu folosi „Sign in with…” acolo unde poți crea cont separat – unifică mai puțin graful tău.
12. Optează pentru aplicații alternative când există – client web în loc de aplicație care suge date.
13. Evită sondele gratuite: testele „ce personaj ești” sunt instalații de colectat preferințe.
14. Curăță permisiunile aplicațiilor vechi – unele continuă să trimită date din inertie.
15. Cere datele tale (dreptul de acces) – înveți enorm despre ce se păstrează.
16. Cere ștergerea datelor (dreptul de a fi uitat) acolo unde nu sunt obligații legale de păstrare.
17. Debifează „îmbunătățirea produselor” – e deseori pretext pentru extra-colectare.
18. Fii atent la setările de „prietenii îți pot găsi profilul după număr/email” – e mină de aur pentru matching.
19. Renunță la „personalizarea pe baza activității partenerilor” (dacă platforma oferă așa ceva).
20. Ține aplicațiile actualizate, dar nu apăsa „Allow” fără să citești ce e nou în permisiuni.
21. Protejează-ți adresa reală – cutiile poștale digitale sau forwarderele te scapă de expunere.
22. Folosește parole unice și 2FA – nu direct legate de confidențialitate, dar vitale ca să nu-ți fie preluate conturile.
23. Fii atent la „consimțământul prin cookie-uri”: refuzul trebuie să fie la fel de ușor ca acceptul; dacă nu e, închide pagina.
24. Raportează platformelor reclame sau practici care încalcă regulile (mai ales cele care vizează minori sau folosesc criterii sensibile).
25. Nu uita de autoritatea națională: dacă simți că ești abuzat, plângere la autoritatea de protecție a datelor. Este fix jobul lor.

Nivel avansat: setări de DNS care blochează trackere, sandboxing pentru aplicații lacome, telefoane „de călătorie” fără conturi personale, opțiuni de izolarea identităților (aliasuri, compartimentare). Nu sunt pentru toată lumea, dar te scot din focarele de profilare.

Un moment de sinceritate: de ce nu poți deveni „invizibil”

Pentru că nu ești un monah digital. Trăim într-un ecosistem construit pe interoperabilitatea identităților. Te conectezi, plătești, călătorești, lucrezi, iubești – la fiecare pas, lași date. Scopul sănătos nu e invizibilitatea, ci reziliența: să știi ce lași, de ce, cui, și să poți opri când vrei. Într-o lume a supravegherii permanente, „libertate” înseamnă control și retragere posibilă – nu ascetism tehnologic.

Întrebările tari pe care ar trebui să le punem platformelor

1. Ce categorii de date colectați implicit, fără „bifă” vizibilă?
2. Către câți parteneri ies datele și ce scopuri declară fiecare?
3. Cum pot primi un log al transferurilor mele, nu doar „un fișier cu date brute”?
4. Ce se întâmplă cu datele dacă îmi șterg contul? În cât timp se „golesc” cu adevărat?
5. Folosiți inferențe sensibile (religie, sănătate, orientare) – direct sau prin proxy?
6. Cât de ușor e să refuz personalizarea și să primesc un serviciu de calitate echivalentă?
7. Ce audit extern aveți pe algoritmi și pe lanțurile de furnizori?
8. Cum protejați minorii și cum verificați vârsta fără a crea alte probleme de intimitate?
9. Care e schema de compensare în caz de breșe – doar scuze sau și bani/servicii?
10. Ce procent din venituri depinde de publicitatea comportamentală? (Răspunsul ăsta spune tot despre motivația reală.)

România, aici și acum: ce facem noi, ce fac ei

Instituțiile românești au instrumente (legea europeană ni se aplică integral), iar autoritatea de protecție a datelor are competențe reale. Ce lipsește? Capacitate și voință. Procesele-pilot, ghidurile clare pentru companii locale, amenzi exemplare în cazuri cu impact mare – toate sunt posibile.

Pe partea cealaltă, presa și societatea civilă trebuie să devină obsesive în monitorizarea practicilor de profilare: de la campaniile politice care „targetează emoții negative” până la retailerii care jonglează cu recunoaștere facială „pentru prevenirea furtului”.

Nu mai ajunge să facem „reportaje colorate” despre telefonul care „știe tot”.

Avem nevoie de audit civic și de o cultură în care întrebarea „de ce colectați asta?” devine reflex național, nu curiozitate excentrică.

Libertatea în epoca profilării nu e un sentiment, e o practică

„Toți suntem spionați” nu e un capăt de drum, e începutul maturității digitale. Faptul că supravegherea social-media a devenit infrastructură nu înseamnă că ne predăm. Înseamnă că învățăm regulile, apăsăm pe drepturi, ne rescriem obiceiurile și ținem instituțiile sub presiune. Libertatea – în 2025 – nu se măsoară în „câte postări ai voie să faci”, ci în cât de mult din viața ta rămâne a ta după ce închizi aplicația.

Ține aproape acest test scurt:

„pot explica, în 30 de secunde, ce date dau, cui, pentru ce, cum opresc?” Dacă răspunsul e „nu știu”, nu e vina ta. Dar e timpul să o transformi în știu și aleg. Restul e decor. Și, uneori, reclamă.