Noi, ultimii care am mai crezut că lumea se poate vindeca

Generația mea a crescut cu credința sinceră că omenirea merge spre bine, nu spre zid. Ni s-a spus „pace”, „solidaritate”, „spiritualitate”, „progres moral”, „maturizare colectivă”. Am muncit pentru asta, am învățat pentru asta, am trăit în această idee. Și totuși, astăzi stăm printre ruinele unui vis politicos și definitiv mort. Undeva pe traseu, filmul s-a rupt. Ce s-a stricat, de fapt – lumea sau noi?

Iluzia unei direcții

Am fost educați cu convingerea că lumea are sens și o direcție ascendentă.
Cea mai frumoasă minciună pe care am primit-o, noi, boomers, a fost aceea că istoria e o scară care urcă.

Că omenirea învață.

Că răul se stinge cu timpul, ca jarul după furtună.

Că, după ororile secolului XX, urmează vindecarea.

Ne-au vorbit despre pace mondială ca despre un proiect tehnic, o chestiune de diplomație și răbdare. Ni s-a spus că fascismul e imposibil de repetat, pentru că oamenii au văzut ce înseamnă. Că genocidul e imposibil, pentru că „acum știm”. Că ONU și democrațiile consolidate ne vor proteja pentru totdeauna.

Și noi am crezut.

Nu superficial, nu din naivitate, ci dintr-o nevoie sinceră de sens. Am internalizat aceste idei, le-am transformat în repere morale. Ne-am străduit să fim buni, să fim corecți, să fim oameni într-o lume care părea să se vindece.

Cortina de Fier a căzut. Zidul Berlinului a fost dărâmat cu mâinile, nu cu tancurile. Se vorbea despre dezarmare, despre cooperare globală, despre sfârșitul istoriei.
Ni s-a spus: „Războiul Rece s-a terminat. Intrăm în epoca maturității umane.”

Astăzi, privim în jur și ne dăm seama că omenirea n-a devenit adultă. A devenit doar mai abilă la PR.
Am alergat spre lumină – și ne-am trezit sub neoane aiuritoare.

„Progresul” – în ce sens, exact?

Ni s-a spus că progresul tehnologic va aduce progres moral.

Că odată cu informația va veni și înțelepciunea.

Că, dacă vom avea libertate, adevărul va circula liber.

Și iată-ne acum: informația e infinită, discernământul – spre zero.

Adevărul nu mai e descoperit, ci produs la comandă.
Faptele nu mai contează, doar impresiile.
Realitatea nu mai e împărtășită, ci fragmentată.

Democrația nu s-a consolidat – s-a teatralizat. Politica nu s-a rafinat – s-a specializat în manipulare emoțională. Frica a devenit produs de masă, iar ura – instrument de fidelizare.
Ni se vinde panică în fiecare dimineață, ni se oferă dușmani la reducere, ni se explică, doct, pe cine să urâm mai eficient.

În loc de competență, se aplaudă agresivitatea.

În loc de modestie, se premiază tupeul. În loc de onestitate, se cultivă impostura carismatică.
Am ajuns într-o lume care recompensează exact ce altădată ar fi fost rușinos.

Și poate asta e cea mai grea lecție: știința poate fi folosită pentru minciună, democrația – pentru opresiune, libertatea – pentru degradare. Tot ce ni s-a vândut drept „ireversibil” s-a dovedit fragil ca un vis întrerupt.

Ne-am trezit trăind într-o lume plină de tehnologie și aproape goală de rușine.

Exilul interior

Generația mea trăiește azi o formă de exil interior.
Nu ne depășește tehnologia – știm să ne descurcăm.
Ne depășește mutația morală.

Venim dintr-un timp în care rușinea era o frână socială, o autocenzură a demnității.
Astăzi, rușinea e combustibil de carieră.
Cu cât ești mai lipsit de scrupule, cu atât ești perceput ca „puternic”.

Am fost învățați că respectul se câștigă.
Acum, respectul e irelevant.
Contează vizibilitatea, nu respectabilitatea.
Contează spectacolul, nu sensul.

Suntem o generație matură într-o lume care s-a infantilizat.

Greșeala noastră: am crezut că oamenii se schimbă

Dacă suntem sinceri, trebuie să admitem și partea amară: am fost naivi.
Am crezut că omul poate învăța din traumă. Că Auschwitz, Gulagul, Rwanda sau Srebrenica au vaccinat omenirea împotriva barbariei.

Astăzi vedem că ura se reambalează ușor și se vinde sub alt nume.
Că fascinația pentru violență n-a dispărut – doar s-a rafinat în limbaj.
Că agresivitatea e legitimă, atâta timp cât o justifici prin emoție.

Am crezut că spiritualitatea va crește. A crescut doar piața spiritualității.
Am crezut că oamenii vor deveni mai profunzi. Au devenit doar mai performativi.
Am crezut că globalizarea va aduce apropiere. A adus conflict permanent, în direct, cu subtitrare.

Am băgat omenirea în aceeași cameră și ne mirăm că se ceartă.

Unde s-a rupt filmul

Filmul s-a rupt în clipa în care politicul a devenit atmosferă totală.
Nu vorbim despre politică în sensul sănătos, ci despre politicul ca religie de masă, ca ceață care pătrunde peste tot: familie, școală, iubire, artă, corp.

Trăim într-o lume unde orice frază simplă te transformă în soldat. Spui ceva și imediat ești încadrat într-o tabără. Nu mai ai voie să fii om, trebuie să fii etichetă.
Dialogul a murit, a rămas doar corul.

Politicul are dogme, are preoți, are anateme. Nu mai e mijloc, e scop.
Dacă nu repeți corect mantra tribului tău, ești exclus.
Nuanța a devenit suspectă.
Iar acolo unde dispare nuanța, adevărul moare.

Omenirea a înlocuit Dumnezeu cu un talk-show.

Oboseala de a mai crede

Aici doare cel mai tare: oboseala.
Oboseala de a mai crede în schimbare, după atâtea „reforme istorice” care au sfârșit în raportări sterile.
Oboseala de a mai explica ce înseamnă decența, într-o lume care o disprețuiește.
Oboseala de a cere normalitate, când normalitatea e considerată plictisitoare.

E o furie surdă în generația noastră. Furia de a fi fost educați pentru o lume care nu există. Furia de a fi devenit corecți într-o epocă în care corectitudinea e un handicap.

Și totuși, încăpățânarea de a nu renunța

Dincolo de oboseală, mai rămâne ceva – fibra morală.
Poți trăi într-o lume coruptă fără să devii corupt.
Poți trăi printre vulgari fără să devii vulgar.
Poți rămâne întreg, chiar dacă lumea se destramă în jur.

Demnitatea personală e ultima formă de libertate.
Ea nu se votează, nu se cumpără, nu se negociază.

Și mai rămâne ceva ce generația mea încă știe: grija reală. Ajutorul direct. Prietenia fără agendă.
A duce o supă caldă cuiva bolnav, fără selfie.
A asculta un om care se rupe, fără să-l corectezi ideologic.
A spune adevărul unui prieten, nu internetului.

Poate că nu vom mai prinde epoca plenitudinii. Poate că lumea chiar merge spre autodistrugere.
Dar refuzul de a participa la grotesc rămâne, el însuși, o formă de speranță.

Noi, ultimii care mai cred că lumea se poate vindeca

Nu, nu suntem dinozaurii care nu se adaptează.
Suntem martorii vii ai unei fracturi istorice.
Am fost educați pentru o lume care n-a mai venit.

Suntem obosiți, da. Dezgustați, adesea.
Dar încă verticali.
Pentru că am înțeles ceva ce mulți nu mai văd: civilizația nu se prăbușește când explodează ceva, ci când rușinea devine opțională.

De aceea, chiar și așa, e datoria noastră să rămânem demni.
Nu pentru că ar mai conta politic – ci pentru că e singurul lucru care ne mai face oameni.