Un curs calm, o declarație rară și o certitudine: euro NU mai coboară sub 5 lei

Guvernatorul BNR a spus-o cât se poate de direct: nu vom mai vedea un euro sub 5 lei. Și a împachetat mesajul într-o frază pe care chiar el o numește ieșită din tiparul băncii centrale:

„Vă fac o declarație, pe care de regulă nu o fac și pe care nu o face nimeni la Banca Națională: din vară aproape că n-am mai intervenit. Am intervenit doar de câteva ori ca să cumpărăm valută.”

Tradus: cursul e stabil nu cu intervenții de miliarde, ci mai degrabă din inerția pieței și din fluxurile de capital care intră în țară. Tot Isărescu punctează sec, la întrebarea dacă euro ar putea coborî sub 5 lei:

„Să coboare sub 5 lei? Nu! Nu are cum să mai coboare!”

Argumentul guvernatorului:

Intrări de fonduri europene, un nivel al dobânzii la lei considerat acceptabil de piețe, mișcări de capital relativ calme. „Nu avem de ce să tulburăm piața”, spune guvernatorul, mulțumit de combinația actuală curs–dobânzi–fluxuri de bani.

Pe hârtie, tabloul e acceptabil: curs relativ stabil, volatilitate mică, semnal că leul nu stă pe marginea prăpastiei.

Și totuși, dacă ieși din sala BNR și intri într-un supermarket sau într-o benzinărie, ai senzația că trăiești într-o altă țară.

Inflația nu mai arde, dar pompa și raftul n-au primit memo-ul

Prognozele oficiale vorbesc de o inflație aflată pe un platou înalt, cu vârf în zona 9–10% și cu o scădere „modestă” în trimestrele următoare.

Nu mai suntem în isteria de 15–16% de acum doi ani, dar nici în normalitate nu ne-am întors.

Pe partea cealaltă, avem:

• un curs euro/leu ținut în frâu, fără salturi dramatice;
• un preț internațional al petrolului în zona 63–67 dolari/baril, adică mult sub maximele de peste 100 de dolari/baril care au detonat scumpirile din 2022;
• estimări serioase că petrolul poate aluneca spre 60–62 de dolari/baril până la final de 2025, pe fondul unei oferte abundente și al unei cereri mai anemice.

Pe scurt: combustibilul brut s-a ieftinit față de vârful crizei, leul nu s-a rupt, inflația nu mai mușcă la fel de tare.

Și atunci, întrebarea bună e asta:
De ce continuăm să plătim combustibili, alimente procesate și servicii ca și cum am fi în an de război economic total?

Petrol mai ieftin, benzină scumpă: unde se rupe filmul

Lanțul logic ar fi simplu:
petrol mai ieftin + curs stabil + inflație în coborâre = prețuri temperate la pompă și, în lanț, la transport și la mărfurile de consum.

În realitate, filmul se rupe pe traseu:

• companiile de profil își păstrează adaosurile grase construite în perioadele de vârf;
• taxele și accizele rămân înțepenite (sau cresc, discret);
• concurența reală e mai degrabă teorie decât practică – când toată lumea afișează cam aceleași prețuri, „piața liberă” devine mai mult un decor.

La asta se adaugă și eternul argument al costurilor de transport, al stocurilor cumpărate la prețuri mari, al contractelor pe termen lung. Doar că, dacă te uiți pe graficul Brent-ului pe ultimii ani, vezi clar cum șocul 2022–2023 se estompează, în vreme ce la pompă „șocul” pare că s-a pensionat pe caz de boală: nu mai pleacă, doar se mai reindexează din când în când.

Rezultatul e un paradox foarte românesc: indicatorii macro se calmează, dar nota de plată pentru omul obișnuit rămâne nervoasă.

Stabilitatea cursului ca paravan pentru apetitul de profit

Când BNR îți spune că nu mai intervine aproape deloc și că piața e „mulțumită” de combinația actuală curs–dobânzi, să înțelegi așa: nu de acolo vine problema. Cursul nu mai poate fi folosit onest ca scuză pentru scumpirile în lanț.

Cine profită, atunci?

• rețelele mari de retail, care au învățat la perfecție cum se joacă psihologic cu prețurile „la bucată”, „la ofertă”, „la pachet”;
• intermediarii din lanțurile agro-alimentare, care pun cărămizi de adaos peste slăbiciunile logistice ale statului;
• companiile de energie și combustibili, care au descoperit că o dată ce populația s-a obișnuit cu un nivel de preț, e nevoie de un cutremur serios ca să-l mai dea jos.

De aici și senzația schizofrenă:
– la televizor auzi despre „stabilitatea cursului și temperarea inflației”;
– la casă, la supermarket, ai impresia că ai ratat un atac speculativ peste noapte.

Ce spune Isărescu… și ce ar trebui să spună economia reală

Guvernatorul își face partea lui de scenariu: ține dobânzile acolo unde mai pot tempera cererea, lasă cursul să se miște lent, refuză discuția despre creșterea TVA – și are dreptate când avertizează că TVA e un impozit regresiv, care lovește cel mai tare în cei cu venituri mici.

Problema e că politica monetară nu poate compensa lăcomia unor sectoare și slăbiciunea arbitrilor pieței.
Dacă protecția consumatorului e anemică, dacă instituțiile de concurență dorm sau se fac că nu văd, dacă statul preferă să-și ia liniștit partea de taxe din prețurile umflate, atunci echilibrul BNR rămâne un fel de fotografie frumoasă cu fundal crăpat.

Pe românește:
– da, e bine că nu ne fuge leul din mână;
– da, e bine că inflația nu mai explodează;
– dar asta e doar condiția de bază, nu un premiu pentru care să aplaudăm în timp ce ne uităm neputincioși la raft.

Ce am avea dreptul să vedem, dacă „piața liberă” chiar ar exista

Dacă mecanismele de concurență și reglementare ar funcționa cum scrie în manual, câteva lucruri ar fi vizibile în următoarele luni:

• scăderi clare la pompă, odată cu stabilizarea și corecția în jos a prețului petrolului;
• o ajustare în lanț a costurilor de transport și, implicit, a prețurilor la o parte din alimente și bunuri de consum;
• o curbă mai domoală la facturi, acolo unde energia e mai puțin dependentă de șocuri externe și mai mult de cum se împart costurile și profiturile în interiorul țării.

Dacă nu vedem nimic din toate astea, atunci avem un diagnostic trist:
stabilitatea cursului și temperarea inflației nu se traduc în bunăstare, ci doar în confort pentru cei care au învățat să muncească cu pixul pe adaos, nu cu transpirație pe frunte.

Iar în clipa în care leul, cursul și petrolul îți spun „calm”, dar bonul fiscal îți spune „panică”, să nu dai vina nici pe euro, nici pe BNR.

E semn că între cifrele frumoase și viața reală s-a instalat, liniștită, o cocleală structurală.

Și asta nu se rezolvă cu declarații, ci cu controale serioase, sancțiuni aplicate drastic și câteva exemple răsunătoare, ca să înțeleagă toată lumea că vremurile prețurilor abuzive nu pot dura la nesfârșit.