România excepțiilor: privilegii în instituțiile statului care subminează echitatea publică

E tot ceea ce ne enervează mai tare, azi. În România postdecembristă s-a dezvoltat o adevărată cultură a excepțiilor – derogări de la reguli și privilegii speciale de care beneficiază anumite categorii, mai ales în instituțiile de stat. De la legi croite cu dedicație pentru demnitari, până la scutiri fiscale și „pensii speciale” pentru diferite caste de angajați publici, aceste excepții sfidează principiul egalității în fața legii.

În timp ce omul de rând respectă regulile și își plătește integral dările către stat, o minoritate conectată la putere se bucură de tratamente preferențiale.

Această stare de fapt naște frustrare și revoltă:

cetățeanul obișnuit ajunge să se considere „fraierul” care duce greul, în timp ce privilegiații acumulează beneficii pe banii publici. În continuare vom analiza, pe categorii, principalele tipuri de excepții legale, fiscale, salariale, administrative și de pensie acordate în prezent, evaluând impactul lor bugetar și social și efectele psihologice asupra societății.

Excepții legale: Imunități și derogări juridice pentru elite

Un prim capitol al privilegiilor îl constituie excepțiile legale de care beneficiază demnitarii și alți oficiali de rang înalt. Cel mai cunoscut exemplu este imunitatea parlamentară: deputații și senatorii nu pot fi percheziționați, reținuți sau trimiși în judecată fără încuviințarea Parlamentului.

În practică, această prevedere – menită teoretic să protejeze aleșii de abuzuri politice – a fost adesea folosită ca scut împotriva justiției. Au existat numeroase cazuri în care majoritatea parlamentară a refuzat ridicarea imunității unor colegi acuzați de fapte penale, blocând anchete și consolidând percepția că politicienii se situează deasupra legii.

Tot la capitolul derogări juridice intră și procedurile disciplinare opace pentru magistrați sau funcționari cu rang înalt. De pildă, judecătorii și procurorii pot fi cercetați penal doar cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, iar până recent exista chiar o secție specială de investigare a magistraților (SIIJ) care a generat controverse legate de imparțialitate.

La rândul lor, membrii Curții Constituționale și ai altor autorități înalte beneficiază de protecții speciale în fața legii, fiind aproape imposibil de demis sau tras la răspundere în caz de abateri. Aceste imunități extinse și excepții legale subminează principiul “nimeni nu este mai presus de lege” și alimentează sentimentul public că există „o lege pentru cei mici și o altă lege pentru cei mari”.

Mai mult, puterea legislativă însăși a legiferat de-a lungul anilor numeroase derogări dedicate unor grupuri restrânse. Formula “prin derogare de la dispozițiile legii X…” a devenit comună în ordonanțe de urgență și legi adoptate în Parlament, pentru a excepta anumite proiecte sau instituții de la regulile generale.

De pildă, au fost create excepții de transparență și achiziții publice pentru investiții declarate de “interes național” – o portiță prin care s-au putut ocoli procedurile competitive obișnuite.

De asemenea, Legea salarizării unitare a bugetarilor, adoptată teoretic pentru a aduce echitate, a ajuns să includă numeroase excepții prin amendamente speciale pentru anumite instituții (de exemplu, personalul Băncii Naționale, al Autorității de Supraveghere Financiară și alte agenții autonome au propriile grile, adesea mult peste plafoanele generale).

Astfel de legislații paralele consolidează privilegiile juridice și administrative ale unei elite, erodând încrederea cetățenilor în statul de drept. Cetățenii percep că regulile se pot schimba peste noapte în favoarea celor aflați la putere sau a clientelei lor, ceea ce sporește cinismul față de clasa politică și față de corectitudinea actului de justiție.

Excepții fiscale: Scutiri de taxe și facilități pentru unii privilegiați

Un alt palier major al excepțiilor din sistemul public românesc îl reprezintă facilitățile fiscale – scutiri de impozite și contribuții – acordate preferențial unor sectoare sau grupuri. În timp ce majoritatea angajaților plătesc impozitul pe venit de 10% și contribuțiile sociale integrale, anumite categorii beneficiază de scutiri substanțiale. Cel mai cunoscut exemplu este industria IT: de aproape două decenii, programatorii și alți angajați în software au fost exceptați de la plata impozitului pe venit. Recent, guvernul a plafonat această facilitate (aplicând scutirea doar pentru salariile sub 10.000 lei brut lunar), însă avantajul rămâne semnificativ. Similar, în anii trecuți s-au acordat scutiri de impozit pe venit și contribuții reduse pentru angajații din construcții, agricultură și industria alimentară – măsuri justificate oficial prin necesitatea de a stimula aceste domenii și de a descuraja munca la negru. Până la finele lui 2024, muncitorii din construcții și agricultură nu plăteau deloc impozit pe venit și erau exceptați și de la contribuția de sănătate, ceea ce le creștea venitul net cu peste 10%. De la 1 ianuarie 2025, o parte din aceste facilități au fost eliminate sau reduse, însă scutirea de impozit pentru salariile sub 10.000 lei rămâne în vigoare pentru aceste sectoare strategice.

În plus față de facilitățile sectoriale, există și scutiri fiscale individuale oferite anumitor persoane sau instituții. De exemplu, persoanele cu handicap grav sau accentuat sunt scutite de impozitul pe venit – o măsură socială necesară, dar care intră tot la capitolul excepții. Un alt exemplu este Biserica și cultele religioase, care beneficiază de scutiri de taxe locale pentru clădirile de cult și de diverse exceptări de la impozitare pentru veniturile obținute, în baza statutului lor special. De asemenea, Parlamentul a legiferat facilități fiscale pentru investitori sau pentru anumite zone geografice (zone defavorizate, parcuri industriale etc.), care deși au scop de dezvoltare economică, creează percepția că unele firme sau persoane “știu să se descurce” și să plătească mai puține taxe decât altele. În ansamblu, aceste excepții fiscale au un impact major asupra bugetului: chiar premierul a recunoscut recent că România “nu-și mai poate permite facilități și privilegii fiscale de ~75 miliarde lei pe an”, sumă ce se adaugă la o evaziune estimată la ~150 miliarde lei anual (împreună reprezentând circa 15% din PIB-ul țării). Cu alte cuvinte, scutirile de impozite acordate unor grupuri restrânse lasă o gaură enormă în veniturile statului – bani care trebuie compensați prin taxe mai mari pe restul contribuabililor sau prin împrumuturi publice. Inevitabil, cetățeanul de rând, salariatul obișnuit sau micul antreprenor care nu primește facilități, simte că poartă o povară fiscală disproporționată și injustă, în timp ce alții, aflați “în grațiile” legiuitorilor, sunt exceptați.

Excepții salariale în sistemul public: Sporuri, prime și cumuli de venituri

O categorie aparte de derogări o constituie excepțiile salariale și avantajele financiare speciale din interiorul instituțiilor de stat. Deși există legi care stabilesc grile de salarizare unitare pentru bugetari, în practică s-a creat un hățiș de sporuri, prime și indemnizații care permit multor angajați la stat să depășească cu mult salariile de bază sau chiar plafoanele legale. Multe instituții acordă sporuri generoase sub diverse justificări, uneori controversate: spor de condiții vătămătoare (chiar și pentru lucrul la calculator într-un birou obișnuit), spor de confidențialitate, spor de antenă (pentru pretinsa expunere la radiații ale echipamentelor electronice), spor de praf, spor pentru lucrul în proiecte europene etc. Adunate, aceste sporuri pot adăuga între 15% și chiar peste 50% la venitul lunar al unui funcționar. Ele au devenit o modalitate prin care instituțiile ocolesc înghețările salariale sau limitele impuse de lege – practic, dacă salariul de bază nu poate fi mărit, se măresc sporurile. Consecința este apariția unor venituri nete foarte mari în sectorul public, greu de justificat prin productivitate sau condiții reale de muncă, mai ales în comparație cu mediul privat unde asemenea bonusuri sunt rare. De exemplu, s-a ajuns ca în unele primării sau consilii județene personalul să aibă venituri totale aproape duble față de salariul de încadrare, datorită acestor „venituri din pix” acordate prin decizii interne. Iar unele instituții și-au obținut propriile legi speciale de salarizare, permițând salarii mult peste nivelul președintelui țării (care teoretic e plafonul maxim în sistemul public). Cazuri precum Banca Națională a României, Autoritatea Electorală Permanentă sau companii de stat prospere au fost adesea în atenție pentru lefurile extraordinare ale conducerii, argumentate prin specificul activității, dar percepute de public drept privilegii necuvenite.

Un alt fenomen inechitabil este cumulul pensiei cu salariul la stat, permis în anumite condiții. Astfel, persoane care se pensionează relativ timpuriu din sistemul public (mai ales din armată, poliție sau justiție) revin apoi pe funcții publice ca angajați contractuali sau consilieri, ajungând să încaseze simultan și pensie (adesea specială) și un salariu de la buget. De-a lungul anilor, guvernele au tot promis că vor interzice această practică – considerată imorală atât timp cât există tineri care nu prind posturi în sistemul public – însă realitatea a fost presărată cu excepții. Orice tentativă de a limita cumulul pensie-salariu a întâmpinat rezistență și portițe legislative. De pildă, în proiectele recente de lege s-au introdus derogări pentru profesori și medici: argumentul este că, din cauză de deficit de personal în educație sau sănătate, cadrele pensionate ar trebui lăsate să continue activitatea cumulat. Însă aceasta complică și mai mult principiul – practic unele categorii pot cumula venituri, altele nu, în funcție de forța lor de lobby sau de sensibilitatea publică. Cazurile cele mai revoltătoare rămân însă cele ale “pensionărilor de lux”: foști polițiști, militari sau magistrați ieșiți din câmpul muncii la 48-50 de ani pe motiv de uzură profesională, care a doua zi se reangajează consilieri sau directori în alte structuri de stat. Astfel, în locul unui tânăr la început de drum, instituția preferă un “veteran special” care încasează deja o pensie consistentă și primește acum și leafă. Guvernanții actuali au declarat că vor elimina aceste situații “anormale”, însă proiectele concrete întotdeauna prevăd excepții – semn al influenței de care se bucură în continuare cei vizați. Pentru angajații obișnuiți, care trebuie să aleagă între pensie și un eventual salariu part-time la privat, aceste cumuluri privilegiate sunt o dovadă clară de dublu standard și favoritism instituțional.

Pensii speciale: Sistemul privilegiat de pensionare anticipată

Dintre toate privilegiile existente, puține au stârnit o atât de mare indignare populară precum pensiile speciale. Sintagma definește pensiile de serviciu acordate anumitor categorii – magistrați, militari, polițiști, diplomați, parlamentari (până de curând), personal auxiliar din justiție, piloți, foști angajați ai Curții de Conturi etc. – calculate după reguli diferite de ale sistemului contributiv general. În esență, aceste pensii speciale nu se bazează exclusiv pe contribuțiile virate la bugetul asigurărilor sociale de către beneficiari de-a lungul carierei, ci pe formula favorizantă prevăzută în legi speciale. De regulă, pensia se stabilește ca procent (80% sau chiar mai mult) din ultimul salariu brut al persoanei, incluzând toate sporurile și primele din ultima lună sau ultimul an de activitate. Această formulă, combinată cu posibilitatea de pensionare anticipată (în unele cazuri la doar 45-50 de ani, cu vechime minimă de 20-25 de ani în sistem) a condus la situații incredibile: foști angajați ai statului care primesc pensii lunare mai mari decât era salariul lor net în activitate, ba chiar pensii cumulate din mai multe surse. În prezent, pensia medie a unui magistrat depășește 25.000 lei pe lună (circa 5.000 de euro), în timp ce pensia medie obișnuită bazată pe contributivitate abia ajunge la ~3.000 lei. Cu alte cuvinte, un judecător sau procuror ieșit la pensie are un venit lunar de aproape de zece ori mai mare decât al unui pensionar mediu din economia generală. Chiar și cea mai mică pensie de magistrat (ex. judecător de instanță inferioară) este de ~18.000 lei, de peste 7 ori mai mare decât pensia medie națională, iar la vârf există pensii în jur de 50.000 lei lunar (cum este cazul unor foști șefi de parchete sau instanțe) – de aproape 20 de ori peste pensia medie în România. Aceste discrepanțe uriașe explică de ce peste trei sferturi dintre români (aprox. 78% conform sondajelor) cer insistent desființarea pensiilor speciale, percepute ca inechitabile și sfidătoare la adresa celor mulți.

Categorii întregi de privilegiați s-au format în jurul acestor legi speciale de pensionare: în total, aproape 12.000 de persoane beneficiază în prezent de pensii speciale civile (excluzând militarii), majoritatea covârșitoare fiind foști magistrați și personal din justiție. Lor li se adaugă zeci de mii de pensionari militari, polițiști și servicii secrete, ale căror pensii sunt plătite din bugetele MApN, MAI și SRI. Aceste pensii “de serviciu” ale militarilor sunt și ele necontributive (finanțate integral de stat) și permit ieșirea din sistem la ~50 de ani, cu venituri de 3.000-5.000 lei în medie (mai mari la grade superioare). Împreună, povara financiară a pensiilor speciale este enormă: plățile anuale către cei ~12.000 de civili speciali depășesc 2 miliarde de lei (având în vedere pensiile medii menționate de ~6.000-25.000 lei lunar, dintre care o bună parte sunt suportate direct de la bugetul de stat). Dacă adăugăm și pensiile militare, factura totală urcă la peste 15 miliarde lei pe an (peste 3 miliarde de euro) – bani acoperiți din bugetul public, nu din contribuțiile acestor pensionari. Acești bani provin, în ultimă instanță, tot din taxele și impozitele plătite de “fraierii” care nu beneficiază de asemenea privilegii. Iar impactul asupra echității sistemului public de pensii este devastator: principiul contributivității (fiecare primește după cât a cotizat) este făcut zob, în timp ce fondul public de pensii este cronic subvenționat de la bugetul de stat. Cu alte cuvinte, toți cetățenii – inclusiv cei pe salariul minim sau pensionarii de rând – contribuie indirect la menținerea acestor pensii nesimțit de mari, cum au fost ele numite în popor. Numeroase angajamente de reformă au fost anunțate sub presiunea opiniei publice și a organismelor internaționale (inclusiv Comisia Europeană, prin PNRR, a cerut alinieri și plafonări ale pensiilor speciale). Însă rezistența acestor caste privilegiate este acerbă: magistrații, de pildă, au amenințat cu blocarea sistemului de justiție ori de câte ori s-a pus problema reducerii beneficiilor lor, invocând independența justiției. Iar atunci când o lege de eliminare sau reducere a pensiilor speciale totuși s-a adoptat, a urmat aproape invariabil o contestare la Curtea Constituțională – instituție adesea compusă chiar din foști beneficiari ai acestor pensii. Astfel, cercul vicios continuă, iar „reforma pensiilor speciale” rămâne mai mult declarativă, în timp ce noi generații de angajați la stat visează să prindă un loc în clubul select al pensionarilor de lux.

Impactul bugetar: costuri ascunse și povara asupra echității publice

Excepțiile și privilegiile acordate în sistemul public nu ar fi atât de scandaloase dacă efectul lor bugetar și economic ar fi unul minor. Însă, cum am arătat, impactul cumulat este uriaș. Privilegiile fiscale (scutiri de taxe) se traduc direct în venituri pierdute pentru buget – zeci de miliarde de lei anual. Totodată, privilegiile salariale și pensiile speciale se traduc în cheltuieli publice suplimentare de alte miliarde de lei. În plină criză bugetară, Guvernul a recunoscut că nu mai poate susține aceste “găuri” financiare. Sumele alocate anual pentru plata pensiilor speciale și a indemnizațiilor privilegiate ar putea finanța construcția de școli, spitale sau autostrăzi, ori creșterea pensiilor mici pentru populația generală. Faptul că ele se duc către un segment infim de beneficiari alimentează percepția de furt al resurselor publice în favoarea elitei. De asemenea, scutirile fiscale acordate unora pun presiune suplimentară pe ceilalți contribuabili: pentru a acoperi deficitul creat, statul fie majorează alte taxe (TVA, accize, impozite pe proprietăți – plătite de toată lumea), fie taie din servicii publice de care depinde majoritatea (sănătate, educație, infrastructură). Astfel, inechitatea generată de excepții are un efect de domino: nu doar că unii primesc mai mult decât ar merita, dar ceilalți ajung să primească mai puțin decât ar trebui, sub forma serviciilor publice insuficiente. Iar povara macroeconomică nu e deloc neglijabilă – după cum am menționat, privilegiile și facilitățile se ridică la peste 10-15% din PIB dacă includem și evaziunea asociată. Un sistem public echitabil și sustenabil pur și simplu nu poate coexista pe termen lung cu asemenea pierderi și cheltuieli nejustificate. Rating-ul de țară, costul împrumuturilor externe, stabilitatea monedei – toate sunt afectate de deficitele alimentate de cheltuieli privilegiate. Din păcate, aceste consecințe rămân abstracte pentru decidenții care legiferează excepții; nota de plată reală o simt, indirect, tot cetățenii de rând, prin inflație, taxe crescute sau servicii publice de slabă calitate.

Pe lângă cifre, este și o problemă de moralitate bugetară și justiție socială. Bugetul de stat este alimentat covârșitor din taxele tuturor cetățenilor și firmelor; ar trebui așadar cheltuit în beneficiul general. Când segmente întregi sunt exceptate de la contributivitate (nu plătesc taxe) sau extrag neproporțional din buget (pensiile și salariile speciale), principiul solidarității fiscal-bugetare este subminat. Cu alte cuvinte, nu mai suntem “toți în aceeași barcă”: unii ramează, alții stau la umbră. Această realitate se reflectă și în indicatorii de inegalitate: diferența dintre veniturile din sistemul public (cu tot cu privilegii) și cele din sistemul privat a crescut, iar în interiorul sectorului public s-a adâncit prăpastia între “speciali” și angajații simpli. Echitatea sistemului public suferă și la nivel intergenerațional: generațiile tinere privesc cu îndoială perspectiva de a cotiza zeci de ani la un sistem care, când le vine rândul, le va oferi pensii modeste – în timp ce azi văd cum alții, cu doar 20-25 de ani vechime, se bucură de pensii fabuloase. Astfel, contractul social dintre contribuabil și stat este erodat de existența acestor privilegii nealiniate la principiul contributiv și la merit.

Frustrare și cinism: efectul psihologic asupra „fraierilor” de rând

Dincolo de cifrele contabile, fenomenul excepțiilor are un impact psihologic profund asupra societății românești. Oamenii obișnuiți – salariații din mediul privat, funcționarii publici de execuție fără relații sus-puse, pensionarii din sistemul general – ajung să dezvolte un sentiment acut de frustrare și nedreptate. Ei se compară cu cei privilegiați și se simt trădați de propriul stat. Sintagma „noi suntem fraierii care muncesc cinstit și plătesc tot” revine obsesiv în discuțiile de zi cu zi. Această percepție că “jocul e măsluit” în favoarea unora declanșează reacții variate, toate nocive pentru țesutul social: resentiment, apatia civică, pierderea respectului față de instituții și chiar tentația de a emigra sau de a eluda la rândul lor regulile. Mulți cetățeni gândesc astfel: “Dacă alții fură sau își dau legi speciale, de ce să fiu doar eu corect? De ce să plătesc toate taxele sau să respect legea, dacă ‘șmecherii’ oricum câștigă?”. Această mentalitate, născută din experiența repetată a inechității, poate conduce la un cerc vicios al corupției mărunte și evaziunii. Practic, statul își auto-sabotează moralul contribuabililor cinstiți atunci când îi tratează ca pe niște “fraieri buni de plată”. În loc să fie mândri că își aduc aportul la binele comun, mulți oameni onești ajung să se simtă prostiți și exploatați. Psihologic, sentimentul de nedreptate socială erodează încrederea nu doar în instituții, ci și în contractul moral dintre individ și societate. Când vezi un fost demnitar pensionat anticipat la 50 de ani cu o pensie de 5 ori mai mare decât salariul tău, sau afli că un coleg de generație scutește impozite doar pentru că lucrează la o instituție privilegiată, este firesc să simți indignare. Acea “invidie socială” nu este una meschină, ci răspunde unei încălcări a principiului fundamental de echitate. Iar când indignarea nu mai găsește rezolvare (pentru că protestele sunt ignorate, votul aduce la putere aceleași partide care mențin privilegiile), ea se transformă în cinism generalizat. Oamenii își pierd speranța că se va face dreptate și adoptă deviza amară “trăim în România, unde orice e posibil”, tolerând la rândul lor nereguli mici sau căutând să plece din țară spre societăți pe care le percep ca mai drepte.

Încrederea publică și solidaritatea socială, erodate de privilegii

Consecința ultimă a proliferării excepțiilor și derogărilor pentru elite este prăbușirea încrederii cetățenilor în instituțiile statului și slăbirea coeziunii sociale. Studiile și sondajele din ultimii ani plasează constant România printre țările europene cu cea mai scăzută încredere a publicului în Parlament, partide politice, sistemul de justiție și administrația publică. Nu este greu de înțeles de ce: atâta vreme cât oamenii percep instituțiile ca pe niște fortărețe ale privilegiilor, populate de personaje care “își votează pentru ei pensii speciale și își angajează rudele”, respectul și autoritatea acelor instituții se prăbușesc. De pildă, ideea de justiție corectă are de suferit când magistrații luptă cu îndârjire să-și mențină pensiile de zeci de mii de lei și privilegiile (precum dreptul de a-și actualiza oricând salariile prin hotărâri judecătorești). Omul simplu ajunge să creadă că și actul de justiție în sine este viciat de acea lăcomie și auto-apărare a intereselor proprii – “Cum să am încredere că judecătorul îmi va face dreptate în procesul meu, dacă el e preocupat doar de propria pensie specială?”. La fel, încrederea în Parlament este terfelită nu doar de scandaluri de corupție, ci și de episoade precum cel în care foștii parlamentari și-au votat super-pensii pentru mandatul exercitat – consolidând imaginea unui for care legiferează pentru sine, nu pentru popor. Chiar și instituții executive (Guvern, ministere) își văd credibilitatea erodată când perpetuează sistemul de pile și sinecuri în funcții publice sau când anunță pompos “reforme” dar cu derogări pentru clientela proprie.

Această prăbușire a încrederii are un efect și mai periculos: subminează solidaritatea socială. Între cetățeni se poate crea o falie periculoasă – “noi versus ei”. “Ei” sunt percepuți ca fiind cei din sistem, “băieții deștepți”, privilegiații fără scrupule, în timp ce “noi” suntem restul, masa care trebuie să se descurce singură. În loc ca societatea să fie unită de valori și obiective comune, intervine o divizare între cei care beneficiază de pe urma statului și cei care doar contribuie la stat. Solidaritatea – acel sentiment că suntem toți împreună la bine și la greu – dispare atunci când regulile nu sunt la fel pentru toți. De exemplu, în perioade de criză (calamități, pandemie, recesiune economică), autoritățile cer solidaritate și responsabilitate de la cetățeni. Dar dacă cetățenii au văzut anterior cum aceleași autorități și-au exceptat pe ascuns propriii oameni de la reguli (fie ele financiare sau chiar sanitare), atunci apelurile la solidaritate cad pe urechi surde. Un caz concret a fost în pandemie: restricțiile s-au aplicat întregii populații, dar mulți au remarcat că politicienii încălcau regulile fără consecințe sau că anumite instituții își permiteau tratamente preferențiale – acest dublu standard a redus conformarea populației și a alimentat teoria “noi respectăm, fraierii, în timp ce lor nu le pasă”. Așadar, moralul colectiv și capacitatea societății de a acționa unitar sunt profund afectate atunci când există privilegiati intangibili. Pe termen lung, asta slăbește națiunea în ansamblu: scade participarea civică (lumea nu mai merge la vot sau protest, neîncrezătoare că ceva se poate schimba), crește intoleranța și discursul urii la adresa grupurilor percepute ca privilegiate, și se instalează un periculos fatalism social. România riscă să devină o societate resemnată, în care cetățenii nu se mai raportează unii la alții cu încredere și empatie, ci cu suspiciune și invidie – consecințe directe ale unui stat perceput ca nedrept și captiv în mrejele privilegiilor.

Nevoia de reformă reală și reconstrucție a echității publice

Fenomenul excepțiilor și privilegiilor din instituțiile românești a ajuns la un punct critic. Bugetul de stat este sufocat de costul acestor derogări, sistemul public este măcinat de inechități, iar cetățenii și-au pierdut în mare parte încrederea și buna-credință față de autorități. Reforma reală a acestor practici nu mai poate fi amânată fără riscuri majore. Este nevoie de curaj politic și voință pentru a tăia “nodul gordian” al privilegiilor: eliminarea pensiilor speciale sau plafonarea lor drastică, unificarea treptată a sistemelor de salarizare fără exceptări, limitarea strictă a sporurilor nejustificate, desființarea posturilor sinecuriștilor și interzicerea definitivă a cumulului pensiei cu salariul la stat (fără portițe). Totodată, pe partea fiscală, reevaluarea facilităților trebuie făcută cu grijă – unele poate au rol economic, dar altele trebuie restrânse astfel încât povara să fie împărțită echitabil. Nu în ultimul rând, întărirea statului de drept implică și renunțarea la super-imunități sau la practicile de a legifera derogări ad-hoc pentru apropiați.

Desigur, beneficiarii acestor excepții nu vor ceda ușor privilegiile – după cum s-a văzut, rezistența birocratică și de castă e puternică. Însă presiunea publică este și ea mare: majoritatea românilor își doresc un sistem corect, în care regulile să fie aceleași pentru toți și răsplata să vină pe merit, nu prin “șmecherie” legislativă. Recâștigarea încrederii publice și refacerea solidarității sociale depind esențial de corectarea acestor nedreptăți. Un stat care va demonstra că are curajul să-și „taie privilegiile” și să se pună pe sine pe dieta echității va transmite un mesaj puternic cetățenilor: acela că și ei contează, că nu mai sunt “fraierii” societății, ci parteneri egali în efortul național. Doar prin reinstaurarea justiției sociale – fie ea fiscală, salarială sau juridică – moralul contribuabilului cinstit poate fi reparat. Iar un contribuabil motivat și încrezător va fi dispus să participe activ la viața cetății, să-și plătească taxele cu convingerea că banii sunt bine folosiți și să respecte legile știind că toți ceilalți le respectă la fel. România are nevoie de această resetare etică și administrativă. Fenomenul excepțiilor a produs destule pagube; a venit timpul ca excepțiile să redevină… excepții (rare și justificate) și nu regula nescrisă a guvernării. Numai astfel statul poate redeveni credibil în ochii cetățenilor, iar solidaritatea socială – cimentul unei națiuni – poate fi reconstruită pe temelii curate.