Toporul lui Bolojan și zidul companiilor de stat: de ce va eșua tentativa de reformă

Ilie Bolojan tocmai a anunțat că scoate Toporul cel Mare la companiile de stat: 27 de firme cu capitaluri negative, pierderi de 1,2 miliarde de lei doar anul trecut și datorii istorice de peste 5 miliarde ar urma să fie închise, iar restul companiilor cu probleme ar trebui restructurate „pe bune”.

Lista e gata, vicepremierul Oana Gheorghiu primește mandatul să coordoneze operațiunea, iar Guvernul promite planuri de redresare încă de la începutul anului viitor, nu „pe ultima sută” ca de obicei.

Teoretic, e momentul perfect:

România are în jur de 1.400 de companii de stat, dintre care o bună parte sunt găuri negre pentru buget, iar Bruxelles-ul a legat deja miliarde din PNRR de condiția unei guvernanțe corporative reale, nu mimate.

Practic, însă, în spatele discursului despre „reformă” se vede un mecanism foarte simplu: sistemul nu vrea să se reformeze.

Pentru că reforma reală înseamnă să tai exact acolo unde doare: în fluxul de bani și în fluxul de numiri politice.

Companiile de stat, ritualul minciunii de 35 de ani

De 35 de ani, România „reformează” companiile de stat. Cu fiecare guvern nou vin aceleași promisiuni: profesionalizare, depolitizare, guvernanță corporativă, transparență. Ne-am obișnuit deja cu:

• powerpoint-uri colorate despre „planuri de eficientizare”;
• strategii aprobate în guvern și uitate în sertare;
• reorganizări care mută scaunele, nu problemele.

Între timp, companiile de stat acumulează pierderi și datorii, primesc subvenții de miliarde de lei anual și blochează active uriașe care ar putea fi puse în valoare de mediul privat sau de autorități locale mai inteligente.

Compania de stat clasică nu e doar un actor economic. E:

• parcare pentru clientela de partid,
• rezervor de sinecuri,
• mecanism de recompensă pentru „ai noștri” după fiecare rundă de alegeri.

Dacă cineva chiar ar vrea să o facă performantă, ar trebui să accepte trei cuvinte considerate toxice în politică: competență, transparență, responsabilitate. Ori fix astea sunt cele mai periculoase pentru un sistem care trăiește din opacitate, confuzie și decizie arbitrară.

AMEPIP, super-agenția care trebuia să rupă lanțul

Ca să dea bine la Bruxelles, România a inventat, recent, o super-agenție: AMEPIP – Agenția pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice. Pe hârtie, e exact ce trebuie: instituția care monitorizează și evaluează performanța companiilor de stat, pune indicatori, verifică managementul și ar trebui să fie gardianul unei guvernanțe corporative moderne.

Nu e doar moft intern. Sau, mă rog, nu pare.

Din operaționalizarea AMEPIP depind circa 330 de milioane de euro din PNRR, bani condiționați explicit de faptul că România își ia în serios reforma companiilor de stat. Comisia Europeană deja a suspendat plăți pentru că a constatat politizare în numiri și lipsă de credibilitate a mecanismului de selecție.

Mai mult, pe 6 octombrie 2025, Secretariatul General al Guvernului a pornit procesul de selecție pentru șefia AMEPIP: un președinte și doi vicepreședinți, cu mandat de patru ani. Sună tehnic, plicticos, neinteresant pentru publicul larg – dar de aici începe, în realitate, reforma sau eșecul ei.

„Firmele de apartament” care recrutează elitele statului

Și aici intrăm în bucătăria urâtă. Conducerile din companiile de stat, inclusiv managementul AMEPIP, sunt recrutate prin comisii. În aceste comisii există un „expert independent”, persoană fizică sau firmă care ar trebui să garanteze corectitudinea procesului.

Pe hârtie, e un filtru de profesionalism. În practică, de ani de zile, aceste contracte ajung, cu obstinație, la aceleași câteva firme mici, cu:

• 1–3 angajați,
• cifră de afaceri modestă, sub 200.000 de euro,
• profituri de 50% sau mai mult,
• și portofoliu aproape exclusiv de stat.

Nu vorbim de mari companii de executive search, cu metodologii solide și reputație internațională. Vorbim de microfirme captive în ecosistemul politicului, care au livrat în ultimul deceniu exact „performanța” pe care o vedem: companii neperformante, proiecte blocate, bani europeni pierduți.

Ultimele două mari procese de selecție pentru conducerea AMEPIP au fost derulate cu aceeași firmă „abonată”, iar în noul proces lansat de SGG, ghici cine reapare. Sistemul își extinde contractul cu sine însuși.

Dacă te întrebi de ce nu intră în joc top 10 firme de recrutare din România sau din UE, răspunsul e simplu:

• criteriile sunt făcute suficient de vagi încât să permită „adaptări”;
• tarifele și condițiile nu sunt atractive pentru cei mari;
• procedura nu pune accent pe excelență, ci pe „cine știe să stea cuminte”.

Cum se face profesionalizarea când fugi de profesioniști

Cum ar arăta, în mod normal, un proces serios de selectie pentru oamenii care vor decide soarta unei economii de zeci de miliarde? Cam așa:

• criterii clare: experiență dovedită în recrutare de CEO și membri de board în companii mari, nu doar în autorități locale obscure;
• minimum câteva selecții de top management, încheiate cu succes, în ultimii ani;
• metodologie transparentă, replicabilă, verificabilă;
• deschidere către mediul privat, universitar, diaspora de profesioniști;
• publicitate reală a posturilor, nu anunț pierdut într-un colț de site guvernamental.

Ce avem în schimb?

Un act normativ trecut prin malaxorul unei coaliții cu patru partide, unde orice criteriu prea strict riscă să deranjeze pe cine nu trebuie. Filtrele de calitate se topesc pe drum, până când rămâne un text suficient de lax cât să nu sperie „firmele de apartament”.

Iar rezultatul îl vedem deja:

• firme serioase nu se obosesc să participe;
• instituțiile europene ridică din sprânceană și blochează bani;
• acasă, guvernanții mimează mirarea: „nu înțelegem de ce nu vin cei mai buni”.

Toporul lui Bolojan lovește în companii, nu și în mecanisme

Bolojan spune clar: „companiile de stat nesalvabile vor fi închise”, iar cele care trebuie păstrate „trebuie să-și reducă pierderile, să-și îmbunătățească serviciile, să facă reforme”.

Vorbim de 27 de companii cu capitaluri proprii negative și pierderi uriașe, de 83 de societăți cu restanțe de 6,5 miliarde de lei, de peste 8 miliarde de lei în subvenții doar într-un an.

E corect ce spune. Chiar e nevoie ca toporul să coboare. Dar, dacă ne uităm atent, Toporul cel Mare lovește exclusiv în trunchiul vizibil al problemei: companiile pierd bani, așa că le restructurăm sau le închidem.

Ce rămâne neatins, deocamdată?

• mecanismul care a produs aceste companii, cu numiri politice, cu directori de partid, cu consilii de administrație-parcare;
• rețeaua de firme „independente” care validează procesul de selecție și care împiedică accesul real al profesioniștilor;
• reflexul partidelor de a trata companiile de stat ca pe niște trusturi de resurse, nu ca pe niște organizații economice.

Dacă nu tai și aici, reforma riscă să arate așa:

• închidem 27 de companii,
• rearanjăm un pic restul,
• aceeași rețea politică își mută oamenii pe alte scaune,
• peste trei ani avem alt „val de reformă”, cu alt prim-ministru care promite exact aceleași lucruri.

De ce pare imposibilă reforma – și de ce, totuși, merită să forțezi sistemul

Cei care spun că „nu se va reforma niciodată” au argumente solide:

1. Conflict de interese structural
   Politicienii vorbesc despre companii „eficiente”, dar trăiesc foarte bine cu ele neeficiente, cât timp produc posturi, contracte, donații și influență.
2. Captura instituțiilor de control
   AMEPIP, Curtea de Conturi, diverse autorități de monitorizare – toate pot fi cucerite discret prin numiri „de compromis”. Dacă gardianul e numit tot de hoț, șansele de reformă reală sunt minime.
3. Oboseala și neîncrederea mediului privat
   Oamenii care ar putea să schimbe lucrurile – profesioniști din business, antreprenori, manageri cu experiență – sunt fie sceptici, fie complet dezinteresați. Au văzut prea multe simulări ca să mai creadă că merită să se bage.

Și totuși, faptul că știm toate astea e și punctul de plecare pentru altceva.

Dacă toporul lui Bolojan va lovi doar în companiile falite, fără să schimbe algoritmul de numire a șefilor, nu vom câștiga nimic. Dar dacă presiunea publică și presiunea europeană se mută fix pe „detaliul tehnic” al selecției, jocul se schimbă.

Reforma reală înseamnă:

• reguli clare, transparente, pentru cine poate fi „expert independent”;
• criterii ridicole de stricte pentru firmele care recrutează manageri publici;
• deschidere reală către headhunteri mari, nu doar către clienții de partid;
• publicarea tuturor listelor, scorurilor, interviurilor, astfel încât băieții deștepti să nu mai poată „aranja” liniile fine.

Nu toporul e problema, ci cine ține coada

Nu suntem la primul „moment de cotitură” în care politicienii jură că vor face ordine în companiile de stat. Diferența, de data asta, este că:

• banii europeni sunt legați direct de reformă,
• Comisia Europeană nu mai înghite orice „reorganizare” de fațadă,
• și un premier ca Ilie Bolojan are măcar reputația de om care a făcut ordine în administrația locală.

Nici asta nu garantează nimic. Sistemul are o forță de refacere uluitoare. Tai o tentaculă, cresc două. Îi închizi o companie pierzătoare, își face loc în alta.

De aceea, întrebarea-cheie nu e „va reuși Bolojan să închidă 27 de companii?”, ci „va avea curajul să calce pe furtunul de oxigen al clientelei de partid?”.

Dacă răspunsul e da, atunci reforma companiilor de stat nu va fi o „tradiție a minciunii”, ci începutul unei igienizări reale. Dacă răspunsul e nu, toporul va lovi spectaculos în lemn putred, iar pădurea de interese va rămâne neatinsă – pregătită pentru următorul prim-ministru care ne va promite, solemn, că „de data asta chiar facem reformă”.