România, țara unde vinovații se topesc ca zahărul în ceai

Există un paradox național care ar merita predat la școală, la „Educație civică aplicată”: în România, vinovații nu există, iar în rarele situații în care reușim să-i identificăm totuși, descoperim brusc că sunt fie prea sensibili ca să răspundă penal, fie prea importanți ca să fie deranjați, fie prea „la început de drum” ca să le stricăm cariera, fie prea bătrâni ca să mai aibă rostul pedepsei.

Asta dacă nu cumva, după o anchetă de zece ani, un complet de judecată constată cu o solemnitate comică că „fapta există, dar nu prezintă pericolul social”. Tradus: da, dom’le, a făcut-o, dar nu chiar așa de lată.

Și totuși, de ce avem această cultură a nevinovăției universale?

Faza 1: minciuna instituțională — „Nu sunt dovezi suficiente”

E primul strat de protecție: grădinăritul probelor.

În România, marile dosare încep spectaculos — percheziții, breaking news, stenograme — și apoi se ofilesc. Probele dispar, martorii își schimbă declarațiile, expertizele se contrazic, iar dosarul aterizează într-un sertar plin cu alte speranțe moarte.

La final, procurorul își drege vocea: „Nu putem demonstra dincolo de orice dubiu”.

În traducere liberă: „Nu avem voie, nu ne lasă sistemul, sau n-am avut chef”.

Când nu vrei cu adevărat să găsești vinovați, vei găsi mereu lipsa vinovăției.

Faza 2: responsabilitatea relativă — „Da, dar și alții fac”

Dacă totuși apare vreun vinovat timid, sistemul îl bagă imediat sub plapuma justiției comparative:

• a furat? da, dar „luau toți”.
• a mințit? da, dar „din cauza sistemului”.
• a abuzat? da, dar „așa merge treaba de 30 de ani”.
• a ucis prin neglijență? da, dar „nu doar el”.

Așa se spală orice faptă: prin diluare morală. Dacă toți sunt potențiali vinovați, nimeni nu e cu adevărat vinovat.

În România, nu se caută vinovați. Se caută contextul care să-i absoarbă.

Faza 3: justiția „care înțelege omenește” — o formă de empatie dubioasă

Justiția română are uneori o blândețe de bunică.

Ai furat milioane? Ai abuzat funcția? Ai produs un dezastru sanitar? Ești inculpat într-un caz de corupție?

Nu-i nimic, ești primul (deși nu ești), ai avut intenții bune (deși nu le-ai avut), ai o familie (de parcă victimele n-ar avea), ești important pentru comunitate (pentru că ai împărțit contracte).

Iar dacă, prin vreo minune cosmică, ajungi condamnat, primești pedepse de:

• doi ani cu suspendare,
• muncă în folosul comunității (neapărat în instituțiile unde ai avut funcție),
• sau o amendă administrativă care nu acoperă nici cablul de date pe care l-ai furat.

În România, sancțiunea nu repară — sancțiunea evită rușinea.

Faza 4: „Nu distrugeți cariere” — argumentul suprem al ipocriziei

E argumentul preferat în mediul public. Dacă un om a greșit grav, imediat apare un cor de voci care deplâng „distrugerea carierei”.

Ca și cum funcția publică ar fi un fel de operă de artă pe care n-ai voie s-o atingi, orice ar fi.

Și culmea: de cele mai multe ori, carierele celor vinovați nu sunt distruse. Sunt doar mutați, promovați discret sau luați consilieri „pe zona de strategie”.

Nimeni nu dispare.
Vinovații nu se evaporă.
Sunt reciclați, ca plasticul.

Faza 5: victimizarea vinovatului — „Sunt vânat politic”

Când chiar nu mai merge și totul e la vedere, vine ultima redută: victimizarea.

Brusc, vinovatul devine erou:

• luptă cu un stat paralel imaginar,
• e persecutat de dușmani,
• e executat de presă,
• e sabotat, trădat, pândit, filmat, interceptat, manipulat.

Devine martir, chiar dacă a fost prins cu mâna în borcan. Din agresor devine victimă. Din autor devine simbol.

Așa se construiesc „martirii” de carton ai României: oameni fără calități, fără scrupule, dar cu o capacitate fantastică de a poza în victime.

Triunghiul protecției: politicul, instituțiile și presa obedientă

La baza problemei e un triunghi perfect funcțional:

1. Politicul, care are nevoie de oameni „gestionabili”, nu competenți.
2. Instituțiile, care știu perfect pe cine să „uite”, pe cine să „amâne”, pe cine să „rezolve”.
3. O parte din presă, care spală imaginea vinovaților în direct.

Acest triunghi a creat o cultură în care vinovăția devine opțională. E o lentilă culturală care acoperă ochii cu o peliculă fină:
„Dacă nu vorbim prea tare despre asta, poate dispare”.

România, spațiul unde scandalul trece, iar funcția rămâne

În alte țări, doar o suspiciune rezonabilă duce la demisii automate. În România, nici o condamnare definitivă nu te împiedică să ai un cuvânt greu.

Au existat miniștri condamnați care au revenit pe funcții de consilier.
Au existat oameni anchetați pentru corupție care au candidat și au câștigat.
Au existat figuri publice compromise care primesc emisiuni, rubrici, invitații, aplauze.

La noi, știrea bombă ține 24 de ore.
Reputația ține 12.
Iar cariera ține toată viața, indiferent ce ai făcut.

Victimele reale: cetățenii și statul însuși

Problema nu e doar morală. E și structurală.

Când vinovații scapă, instituțiile se degradează.
Când instituțiile se degradează, serviciile publice se prăbușesc.
Când se prăbușesc serviciile publice, ne prăbușim cu toții:

• spitale care iau foc;
• drumuri care se rup la primul ploi;
• școli care formează copii pentru o lume care nu există;
• proiecte europene care se blochează;
• companii de stat care înghit miliarde fără rezultat.

Totul pornește de la faptu că nimeni nu răspunde serios.

A fi vinovat în România – un titlu decorativ

În țările normale, vinovăția vine la pachet cu consecințe.
La noi, vinovăția e un capitol temporar din biografie.

E doar „o fază”.
„Un atac politic”.
„O neînțelegere”.
„O manipulare”.
„O greșeală procedurală”.
„O oportunitate ratată”.

Vinovăția, în România, e o etichetă de scos la spălat. Și, culmea, spălătoria funcționează perfect.

Nu există vinovați, pentru că nu există curajul de a-i vedea

Poate că problema nu e că există oameni răi, funcționari corupți, incompetenți ridicați în funcții mari sau baroni care își tratează județele ca pe moșie proprie.

Problema e că, în marea cultură a evitării responsabilității, nu există oameni curajoși care să pună pumnul pe masă.

Responsabilitatea e o specie rară.
Vinovații, o specie dominantă.
Pedepsele, o iluzie colectivă.

Nu vom avea vinovați adevărați până când nu vom avea rușine reală

Nu legi mai dure schimbă ceva — le avem.
Nu instituții noi — le avem.
Nu comisii, nu corpuri de control, nu alte agenții.

Ce ne lipsește este un ingredient simplu: rușinea publică.

Atât timp cât vinovatul nu simte rușine, pedeapsa nu doare.
Atât timp cât societatea nu cere rușinea ca sancțiune morală, vinovatul nu există.
Atât timp cât funcția e mai prețioasă decât reputația, totul devine negociabil.

România nu are, încă, o cultură a răspunderii. Are doar o cultură a scuzelor. Și-atunci, normal că nu există vinovați.

Există doar oameni care au avut ghinionul să fie prinși într-un moment prost și norocul să fie iertați într-un moment bun — în timp ce restul dintre noi ne uităm la spectacol și ne mirăm, de fiecare dată, de parcă l-am vedea pentru prima oară.

Micile vinovății

Aici e, de fapt, miezul problemei: marile vinovății cresc foarte bine într-un sol plin de vinovății mici, tolerate, chiar admirate.

Hai să le luăm un pic la bani mărunți.

„Nu e mare lucru…” – fraza care spală orice

Micile vinovății sunt tot ce trece pe sub radarul juridic, dar sapă constant la temelia unei societăți:

• dai „ceva” la doctor „să fie atent”;
• bagi copilul la liceul „bun” printr-o pilă;
• nu ceri bon fiscal „că e de treabă omul”;
• parchezi pe locul altuia, dar „doar cinci minute”;
• bagi un prieten în față la coadă, „că se grăbește”.

Toate vin cu aceeași replică de fundal:
„Hai, mă, nu e crimă, nu fur de la stat!”

Doar că statul ăla pe care „nu-l furi” e suma acestor mici șmecherii, repetate zilnic de milioane de oameni.

De la micile șmecherii la marile jafuri

Nu te trezești cu un politician corupt direct din vid. Marile furturi sunt doar versiunea pe steroizi a șmecheriei zilnice:

• Când tu „mai aranjezi o notă” la copil, nu e șocant că ministrul „aranjează” un concurs.
• Când tu „mai scoți o factură la negru”, nu e șocant că altul scoate din pix un contract umflat cu zeci de milioane.
• Când tu spui „lasă, că merge și așa”, nu te miră că ți se prăbușește un pod „făcut la normă”.

Micile vinovății creează climatul moral în care marile vinovății se simt perfect. Ele spun, de fapt, sistemului:
„Suntem toți un pic vinovați, deci nimeni nu e cu adevărat vinovat cu V mare.”

Complicitatea de fiecare zi

Problema cu micile vinovății e că nu vin singure. Vin la pachet cu:

• auto-iertare: „Aș fi prost să nu profit.”
• cinism: „Toți fac la fel, eu de ce să fiu fraier?”
• admirarea șmecherului: „E descurcăreț, frate, a știut cum s-o facă!”

Și de aici apare complicitatea:
când vezi pe cineva „sus” că fură, nu mai simți revoltă, ci un amestec ciudat de invidie și admirație.

Micile vinovății te fac să nu mai ai curajul să ridici tonul la marile vinovății, pentru că știi că și tu ai scheletele tale – fie ele și în miniatură.

„Nu mă prinde nimeni” vs. „Nu fac asta pentru că e greșit”

Statul poate sancționa doar o parte din ce se întâmplă. Restul ține de frâna internă: momentul ăla în care știi că ai putea „rezolva”, dar alegi să nu o faci, fără să te vadă nimeni.

În România, frâna asta e prăfuită. Regulile sunt, de cele mai multe ori, percepute așa:

• ceva ce fentezi cu plăcere,
• nu ceva ce respecți pentru că are sens.

Micile vinovății sunt, de fapt, antrenamentul zilnic al lipsei de caracter. Îți exersezi mușchiul „merge și așa” până când, la o adică, poți ridica zeci de milioane din bani publici fără să clipești.

Când nu există rușine, nu există nici măcar vină „mică”

Juridic, da, multe dintre chestiile astea nu sunt infracțiuni sau sunt imposibil de sancționat.
Moral, însă, sunt sistemice.

Ele spun ceva despre noi:

• cât ne pasă de ceilalți (când blochezi trotuarul, îți spui că „n-are ce căuta lumea pe aici oricum”);
• cât respect avem pentru reguli (pe care le cerem altora, dar nu ni le aplicăm nouă);
• cât preț punem pe propria demnitate (dacă te vinzi pentru o mică favoare, nu mai ai anticorpi când vine favoarea mare).

Adevărul dureros e că micile vinovății trăiesc bine acolo unde rușinea publică e moartă și rușinea interioară e anesteziată.

Nu toți suntem „la fel”, dar fiecare are bucățica lui de responsabilitate

E o greșeală comodă să spui: „Suntem toți la fel de vinovați”. Nu, nu suntem. Nu poți pune în aceeași oală pe cineva care trece pe roșu la pietoni și pe cineva care semnează un contract prin care se fură un spital întreg.

Dar e la fel de greșit să spui: „Eu sunt curat, problema e doar la ei, acolo sus.”

Corecția onestă ar fi așa:

• nu toți suntem la fel de vinovați,
• dar aproape toți contribuiți, prin micile compromisuri, la o atmosferă în care marile fărădelegi nu mai șochează.

Micile vinovății sunt ca un fundal sonor. Nu le remarci, dar ele fac posibil ca melodia principală – marile tunuri – să sune natural.

De unde începe schimbarea, dacă nu cu „chestiile alea mici”?

Dacă vrei, aici e singura parte luminoasă a poveștii:
micile vinovății sunt singurul teritoriu unde poți schimba ceva imediat, fără guvern, fără legi noi, fără Bruxelles.

Poți să alegi:

• să nu mai dai șpagă;
• să nu mai ceri „intrare prin spate” pentru copil;
• să nu mai fii mândru că „ai fentat sistemul”;
• să nu mai închizi ochii la șmecheria colegului „că e băiat bun”.

Nu îți va transforma țara într-o democrație nordică peste noapte. Dar îți cureți, bucățică cu bucățică, reflexul de complicitate.

Altfel, rămânem într-un paradox trist:
ne enervează marile vinovății, dar ne ținem cu dinții de micile noastre „drepturi de a fi vinovați puțin”.

Și atâta timp cât le apăram pe astea mici, cei de sus n-au nicio emoție să le practice pe alea mari.