Ziua Națională și amnezia convenabilă. Ce ascunde spectacolul de 1 Decembrie sub faldurile tricolorului

Mai întâi să dau câteva explicații despre fundamentele teoretice, adică memorie colectivă, ritual și identitate națională. Conceptul de „memorie națională” (în engleză national memory) se referă la „o formă de memorie colectivă definită prin experiențe și cultură comună”, care contribuie la coeziunea grupului național.

Totuși, memoria națională nu este neutră — poate servi ca instrument de coeziune, dar și de excludere, uniformizare și manipulare. În contextul sărbătorilor naționale şi ceremoniilor oficiale (parade, ridicări de drapele, discursuri) ritualurile devin performative. Ele comemorează, produc și reafirmă identitatea națională, legitimează statul și construiesc un narativ dominant. Prin urmare, festivismul de 1 Decembrie nu este neutru — are un rol activ în modelarea memoriei colective și a percepției istorice. El reduce complexitatea istorică la simbol și ritual.

Aduc în discuție aici prevalența simbolului în fața realității istorice. Sărbătorirea Zilei Naționale a României (1 Decembrie) marchează oficial Marea Unire de la Alba Iulia (1918). Formele de celebrare sunt adesea concentrate pe parade militare, spectacole, arborări de drapel, defilări, deci pe componente vizuale & performative. Acest accent pe “show” tinde să transforme evenimentul de la 1 Decembrie 1918 — care a fost un proces complex politic, social, instituțional, cu negocieri, adapţări regionale — într-un moment emblemă, un “simbol al unităţii perfecte”, ceea ce simplifică realitatea trecută.

De la prevalența simbolului, trec acum la un alt fenomen relevant: eludarea, conștientă ori involuntară, a consecințelor istorice concrete. În discursurile ocazionale despre Unire, se remarcă faptul că mulți istorici subliniază că “greul venea abia în anii următori” după 1918 — adică integrarea provinciilor, omogenizarea administrativă, adaptarea socială, rezolvarea problemelor economice și de coeziune. Această dimensiune — reforme, administraţie, convieţuire interetnică, realități regionale — rar este evocată în festivităţile moderne; predomină retorica unităţii ideale, a „României Mari realizate”.

Trec mai departe și vorbesc despre uniformizarea memoriei și marginalizarea pluralității de experiențe. Prin transformarea momentului de la 1 Decembrie 1918 într-o sărbătoare anuală uniformă, cu aceleași ritualuri și simboluri, se creează o memorie colectivă standardizată — care omite controverse, divergente regionale, traumele minorităților, compromisurile politice și dificultățile de integrare. Conform analizei teoretice despre memoria națională, această uniformizare poate duce la “amnezie instituțională” și la ignorarea minorităților sau a istoriilor alternative.

În articolul de opinie „De Ziua Naţională am uitat să fim români” se atrage atenţia tocmai asupra superficialităţii multora dintre manifestări: repetarea ritualurilor fără conținut real — organizatori pentru imagine, nu pentru reflecţie.

Și acum trei fraze despre funcţia politică și identitară a sărbătorii. Adoptarea datei de 1 Decembrie ca Zi Națională s-a făcut în 1990 (Legea nr. 10/1990 ) — deci la peste 70 de ani după 1918, într un context politic și identitar total schimbat. În media și discursurile oficiale, 1 Decembrie este adesea prezentată ca simbol al unităţii, continuităţii și identităţii naţionale — o reafirmare identitară anuală, care poate servi la consolidarea coeziunii sociale, dar și la ignorarea diversităţii și a disensiunilor istorice. În unele comunități — de exemplu, minorități etnice — festivismul poate genera resentimente, deoarece 1 Decembrie evocă, pentru unele grupuri, pierderi teritoriale sau pierderi de putere: pentru ei sărbătoarea nu este doar comemorare, ci și un moment de alienare.

Un prim risc îl reprezintă reducerea istoriei la simbol. Publicul percepe Unirea doar ca un moment emblemă, nu ca proces cu multiple etape, provocări și impact real. Istoria devine “scurtătură sentimentală”. Un al doilea risc este amnezia instituțională. Se uită reformele, controversele, dificultăţile — astfel trecutul devine idealizat, iar memoria colectivă incapabilă să recunoască erori, injustiţii, eșecuri. Al treilea se referă la uniformizarea identității. Se promovează o versiune oficială, “dominantă”, a identităţii naţionale — minorităţile și diversitatea regională pot fi ignorate sau marginalizate. La categoria riscurilor intră și instrumentalizarea politică. Sărbătoarea devine un mijloc de legitimizare a puterii, de construire a consensului, de consolidare a statului, mai puţin un prilej de reflecţie critică. Și planează riscul pierderii gândirii critice și relației reale cu trecutul. Generaţii noi pot crește cu o viziune idealizată, simplistă despre istorie; se pierde capacitatea de a înțelege complexitatea, ambivalențele, dilemele — deci memoria devine ritual, nu cunoaștere.

– Pentru ca memoria colectivă să fie informativă şi educativă, nu doar simbolică — să permită înțelegerea completă a ce a fost 1918, cu puncte forte, dar și cu slăbiciuni, compromisuri, dileme.

– Pentru a recunoaște diversitatea socio etnică, regională și istorică a României — nu doar uniformitatea identitară.

– Pentru a preveni manipularea simbolică: un calendar de sărbători nu trebuie să devină propaganda unei versiuni oficiale de istorie, ci un spațiu deschis de reflecție, discuție, reinterpretare.

– Pentru a cultiva o memorie responsabilă, capabilă să recunoască erorile, nedreptăţile, evoluţia socială — nu o memorie dogmatică, statică, ritualică.

Există literatura teoretică despre memoria naţională și rolul sărbătorilor/ritualurilor în construirea identităţii — dar analiza specifică pentru România și 1 Decembrie e fragmentară; nu există un “studiu de referinţă” larg recunoscut care să demonstreze în mod sistematic efectele negative ale festivismului asupra memoriei colective. Percepţia publică și efectele sociale ale sărbătorii sunt greu de cuantificat: nu există sondaje sistematice care să arate ce cred românii — dacă reflectează critic trecutul sau doar iau parte la spectacol.

Există riscul ca critica festivismului să fie percepută ca “negare a unirii” sau “spirit anti naţional” — de aceea e important ca dezbaterea să fie argumentată, nu ideologică: să ceară nu anularea 1 Decembrie, ci îmbogăţirea comemorării.

Festivismul anual al zilei de 1 Decembrie are valoare — poate întări sentimentul de apartenență, poate reaminti idealuri istorice, oferă un moment de coeziune simbolică. Dar, dacă este lăsat să devină exclusiv un ritual spectaculos, fără context, fără reflecţie, fără recunoaşterea complexității istorice, riscă să trivializeze trecutul. În acest proces, memoria colectivă se poate transforma din instrument de cunoaștere, conștientizare și dialog social — într un mecanism de uniformizare și uitare selectivă.

De aceea, comemorarea 1 Decembrie are nevoie de o dimensiune reflexivă, analitică și incluzivă: de dezbateri, istorie critică, recunoașterea pluralităţii, dar și de asumarea involuntară a problemelor, pasiunilor, compromisurilor și costurilor reale pe care le a avut unirea. Numai aşa memoria rămâne vie, relevantă și onestă.

Realizarea României Mari la 1 Decembrie 1918 reprezintă un moment fundamental în istoria națională, fiind adesea prezentată ca un act eminamente eroic, realizat prin elanul unanim al poporului. Analiza aprofundată a contextului istoric, așa cum este prezentată de istoriografia modernă, relevă însă o serie de nuanțe și complexități care pun sub semnul întrebării această viziune simplificată.

Parcursul militar al României în Primul Război Mondial a fost marcat de înfrângere (am înregistrat a doua cea mai mare rată de pierderi raportată la populație, după Serbia). Regatul României a fost tehnic învins de Puterile Centrale, fiind forțat să semneze Pacea de la București-Buftea, considerată umilitoare. Salvarea onoarei oficiale s-a datorat doar faptului că Regele Ferdinand I a refuzat să ratifice documentul.

Un factor decisiv, adesea subestimat în narativa populară, a fost ajutorul extern. Misiunea Militară Franceză, condusă de Generalul Henri Berthelot, a fost crucială, Aceasta a reechipat, instruit și pregătit armata română pentru victoriile din 1917 (Mărăști, Mărășești, Oituz). Franța a jucat, de asemenea, un rol vital la Conferința de Pace de la Paris.

O chestiune de care mulți de feresc să o cuvânte este consolidarea prin forță. Unirea Transilvaniei cu țara nu a fost finalizată doar prin votul simbolic de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918), ci prin campania militară din 1919 și războiul cu Ungaria (de fapt, cu o grupare comunistă condusă de Bela Kun, care a acaparat puterea de la Budapesta), fiind consfințită oficial de Tratatul de la Trianon (1920). Forța militară a fost necesară inclusiv pentru a gestiona conflicte teritoriale, cum ar fi disputa cu Serbia pentru Banat.

Un alt aspect esențial este reprezentat de pozițiile contrare sau ambigue ale elitelor românești din cele două spații, atât din Vechiul Regat, cât și din teritoriile Austro-Ungare. După ocuparea Bucureștiului în 1916, o parte importantă a elitei politice și intelectuale, aparținând facțiunii filo-germane (condusă neoficial de Petre P. Carp, a colaborat cu Puterile Centrale). Acești colaboratori au propus înlăturarea Regelui Ferdinand I și înlocuirea sa cu un prinț german sau habsburgic, intenționând unirea României într-o alianță sau federație sub coroana Austro-Ungară. Deși mulți au fost judecați după război, au beneficiat de o amnistie regală, care le-a permis ștergerea acestui episod din istoria personală și revenirea unora în viața publică.

În Transilvania, o mare parte a liderilor români (clerici și politicieni) a rămas loială Monarhiei Austro-Ungare până la colapsul acesteia. Clerici de ambele confesiuni (ortodoxă, ex. Miron Cristea și greco-catolică, ex. Victor Mihali) au semnat o „Manifestațiune a Românilor din Ungaria”. Ei au respins autodeterminarea și dorința de alipire la Regat. Miron Cristea a ajuns Patriarh în România Mare și a colcăit de antisemitism, asta ca fapt divers…

Partidul Național Român (PNR), din care făceau parte figuri emblematice ale Unirii (Vasile Goldiș, Alexandru Vaida Voievod), milita înainte de 1918 pentru autonomia Transilvaniei în cadrul Ungariei, și nu pentru Unirea cu România. Ce îi mâna în luptă? Pe lângă loialitatea istorică față de împăratul habsburgic, un factor important a fost cel al intereselor materiale și al dorinței de a-și păstra funcțiile în administrația imperială.

Istoria momentului de la 1 Decembrie este una făcută de oameni, marcată de eroism, incompetență, corupție și un puternic oportunism politic. Prăbușirea neașteptată a Imperiului Austro-Ungar a transformat rapid viziunile, permițând acelorași lideri care fuseseră loiali Monarhiei să devină rapid artizani ai Unirii, odată ce aceasta a devenit o realitate politică ireversibilă.

Faptul că aceste aspecte sunt insuficient cunoscute se explică prin aceea că, după 1918, istoria imediată a fost scrisă tocmai de cei care au fost nevoiți să-și schimbe loialitatea, alegând să omite sau să simplifice episoadele considerate jenante sau scandaloase.

Procesul a fost contestat de majoritatea minorităților, în special de elita maghiară, care a respins integral dreptul românilor la autodeterminare. Sașii au adoptat o poziție rezervată și au decis abia în ianuarie 1919 să sprijine unirea, iar ucrainenii din nordul Bucovinei au cerut alipirea la Ucraina, nu la România. În teren, administrația maghiară a continuat să reziste, generând incidente și conflicte, iar în 1919 armata ungară și unități secuiești au luptat împotriva trupelor române. Minoritățile au protestat ulterior față de pierderea autonomiilor, reforma agrară, impunerea limbii române și politicile discriminatorii, cum au fost cele îndreptate împotriva evreilor.

Practic, România Mare a fost realizată nu doar printr-un vis național vechi, ci și printr-o combinație de noroc geopolitic, sprijin militar extern și o schimbare bruscă a loialităților interne.