Utopia japoneză: ce-ar face un prim-ministru nipon cu România. Cât ar rezista?

Să presupunem că, printr-un miracol administrativ care sfidează toate legile Balcanilor, România angajează un prim-ministru japonez. Nu un politician japonez, atenție. Ci un administrator japonez: crescut în cultura rușinii publice, a responsabilității totale, a procedurii respectate până la obsesie și a ideii simple că, dacă ai greșit, pleci singur, înainte să ți se ceară.

Omul nu vorbește românește foarte bine, dar înțelege cifrele. Nu știe folclorul local, dar știe ce înseamnă productivitatea. Nu are nicio datorie față de partide, baroni, televiziuni sau „băieți deștepți”. E imun la „merge și-așa”. Pentru el, „merge” sau „nu merge”.

Ce ar face?

1. Prima decizie: audit total, fără negocieri

În prima săptămână, japonezul ar ordona audit general al statului: ministere, agenții, companii de stat, autorități locale.

Nu „controale tematice”.
Nu „comisii parlamentare”.
Ci audit rece, contabil, nemilos.

Întrebările lui ar fi simple și devastatoare:

• Ce face instituția asta?
• De ce există?
• Cât costă?
• Ce produce concret?
• Dacă o închidem mâine, ce se întâmplă?

La prima conferință de presă ar spune ceva de genul:

„Dacă nu pot explica rolul unei instituții în trei propoziții, ea nu ar trebui să existe.”

Aici ar începe primul grohăit.

2. A doua decizie: tăierea fără milă a funcțiilor inutile

Japonezul nu ar avea niciun respect mistic pentru „posturile create prin lege”.
Pentru el, legea e instrument, nu relicvă.

Ar elimina:

• agenții parazit,
• consilii consultative fără obiect,
• funcții de decor,
• sinecuri de partid.

Ar reduce drastic numărul de secretari de stat, consilieri, „coordonatori”, „adjuncți ai adjunctului”.

Când i s-ar spune:
— „Nu se poate, sunt oameni”,
ar răspunde:

„Un stat nu există ca să ofere slujbe inutile. Există ca să funcționeze.”

Grohăit nivel doi. Sindicatele ar începe să tremure. Televiziunile ar descoperi brusc „drama umană”.

3. A treia decizie: funcția = responsabilitate personală

În Japonia administrativă, dacă sistemul tău a eșuat, tu ești vinovat, chiar dacă „nu ai știut”.

Japonezul ar introduce:

• răspundere personală reală pentru decidenți,
• evaluări anuale cu criterii clare,
• demiteri automate pentru neperformanță.

Nu comisii de etică.
Nu „analize interne”.
Ci plecări clare.

Un director de spital cu infecții nosocomiale grave?
— Pleacă.

Un șef de agenție cu proiecte ratate?
— Pleacă.

Un ministru cu eșec major?
— Pleacă singur.

Aici, grohăitul devine isterie.

4. A patra decizie: digitalizare reală, nu PowerPoint

Japonezul nu ar tolera „platforme” care nu funcționează, „softuri” cumpărate de zece ori, „sisteme” care cer dosar cu șină.

Ar impune:

• proceduri digitale unice,
• termene fixe,
• automatizare,
• eliminarea contactului inutil cu funcționarul.

Pentru el, coada la ghișeu este eșec de sistem, nu „normalitate”.

România birocratică ar intra în sevraj.
Funcționarul care trăiește din „mai veniți mâine” ar simți că-i dispare sensul vieții.

5. A cincea decizie: infrastructura ca obsesie națională

Japonezul ar trata infrastructura ca pe o chestiune de onoare.

Autostrăzi, căi ferate, spitale, școli – toate cu:

• termene clare,
• penalități reale,
• transparență totală.

Fără:

• prelungiri nesfârșite,
• „contestații creative”,
• șantiere etern deschise.

Când i s-ar spune:
— „E complicat, dom’ prim-ministru”,
ar răspunde:

„Complicat nu e o scuză. E o problemă de competență.”

Grohăit industrial.

6. A șasea decizie: educație fără patriotism isteric

Japonezul nu ar umple școala de lozinci.
Ar umple-o de:

• matematică serioasă,
• logică,
• disciplină,
• respect pentru muncă.

Ar tăia:

• programe inutile,
• manuale proaste,
• experimente ideologice.

Pentru el, educația nu e loc de „formare a caracterului național”, ci de formare a creierului.

Aici, grohăitorii ideologici ar urla despre „identitate”, „specific național”, „valori strămoșești”.

Japonezul ar nota calm și ar merge mai departe.

7. A șaptea decizie: corupția = rușine, nu șmecherie

În cultura japoneză, rușinea publică e mai grea decât pedeapsa penală.

Japonezul ar:

• face publice toate contractele,
• impune trasabilitate totală,
• elimina negocierile opace.

Și ar introduce ceva devastator pentru România:
rușinea instituțională.

Nu talk-show-uri.
Nu circ.
Ci tăcere și plecare.

Aici, grohăitorii ar înnebuni. Pentru că fără șmecherie, ei nu mai există.

Cum l-ar mânca România

Nu l-ar da jos prin vot.
Nu prin moțiune.
Ci prin asfixiere sistemică.

Ar începe așa:

• „Nu înțelege specificul românesc.”
• „Nu respectă dialogul social.”
• „E autoritar.”
• „E rece.”
• „Nu are empatie.”

Televiziunile l-ar toca.
Partidele l-ar boicota.
Funcționarii i-ar sabota ordinele.
Sindicatele ar ieși în stradă.
„Patrioții” ar urla că „ne conduce un străin”.

Grohăitul ar deveni cor.

În final, ar pleca. Nu pentru că a greșit. Ci pentru că România nu suportă normalitatea aplicată.

De ce e doar o utopie

Nu pentru că un japonez nu ar putea conduce România.
Ci pentru că România, în forma ei actuală, nu vrea să fie condusă eficient.

Vrea:

• să se plângă,
• să improvizeze,
• să negocieze reguli,
• să transforme eșecul în tradiție.

Un prim-ministru japonez ar arăta, ca o radiografie brutală, ce nu vrem să vedem:
că nu suntem săraci,
nu suntem proști,
nu suntem condamnați,
ci îngropați în propriile reflexe.

Iar grohăitorii autohtoni nu se tem de dictatură.
Se tem de ordine.
Pentru că ordinea îi lasă fără mâncare.

Utopia japoneză nu e despre Japonia.
E despre România și despre întrebarea pe care o evităm de 35 de ani:

Dacă ar veni cineva care chiar știe să administreze, l-am suporta… sau l-am mânca?