Copiii României, între ecrane, zahăr și dependențe. Nota de plată: 1,35 miliarde de euro pe an

1,35 miliarde de euro pe an. Atât costă, în România, dependențele copiilor și adolescenților: ecrane, droguri, zahăr, jocuri de noroc. Nu vorbim despre „probleme de familie”, „exagerări moraliste” sau „părinți prea sensibili”, ci despre o pierdere bugetară uriașă, măsurabilă, constantă, ignorată cu seninătate.

Suma asta nu e o metaforă. Nu e un avertisment poetic. Este o gaură anuală care ar putea construi zeci de bazine olimpice, spitale, centre de recuperare, școli. În schimb, se scurge în tratamente, intervenții, pierderi de productivitate, costuri sociale și, mai ales, în viitor ratat.

Nu mai vorbim despre „copilărie”, ci despre managementul dependenței

Copilul român de azi nu mai crește „cu cheia de gât”, ca în anii ’90. Crește cu:

• telefonul în mână,
• ecranul deschis non-stop,
• zahăr ieftin,
• acces ușor la pariuri,
• droguri mai disponibile decât un psiholog școlar.

Dependența nu mai e excepție. A devenit normă.
Iar statul o tratează ca pe o problemă secundară, de parcă ar fi vorba despre o modă trecătoare, nu despre o epidemie silențioasă.

Ecranele: dependența legală, încurajată și profitabilă

Dependența de ecrane este, probabil, cea mai perversă dintre toate. Pentru că:

• este legală,
• este normalizată,
• este chiar încurajată indirect de sistemul educațional.

Copiii petrec ore întregi în fața telefoanelor și tabletelor, cu efecte documentate: anxietate, tulburări de atenție, depresie, izolare socială, tulburări de somn.
Școala nu mai concurează cu TikTok. A pierdut deja.

Statul nu reglementează serios nimic. Nu limitează, nu educă, nu intervine. Se mulțumește să constate efectele și să plătească tratamentele.

Zahărul: drogul acceptat, ambalat colorat

Zahărul este prima dependență livrată copilului, cu zâmbetul pe buze. Sub forma:

• cerealelor „pentru copii”,
• băuturilor „răcoritoare”,
• gustărilor „nevinovate”.

Rezultatul? O generație cu probleme metabolice, obezitate infantilă, diabet precoce și un raport distorsionat cu mâncarea.

Costurile medicale cresc, dar nimeni nu deranjează industria. Pentru că zahărul aduce bani. Iar prevenția… nu aduce voturi.

Jocurile de noroc: industria care mănâncă adolescenți

România a permis, ani la rând, ca pariurile și jocurile de noroc să invadeze:

• cartiere,
• online-ul,
• rețelele sociale,
• mințile copiilor.

Reclamele sunt peste tot. Mesajul e simplu: „Poți câștiga ușor”.
Realitatea: pierderi, datorii, dependență, ruină psihologică – și toate încep din adolescență.

Statul încasează taxe și închide ochii. Costurile sociale vin mai târziu. Mult mai mari.

Drogurile: problema despre care se vorbește doar când moare cineva

Consumul de droguri în rândul tinerilor nu mai este marginal. A devenit vizibil, constant, banalizat.
Dar reacția instituțională e mereu aceeași:

• șoc,
• declarații,
• promisiuni,
• uitare.

Centrele de prevenție sunt puține. Psihologii lipsesc. Consilierea e subfinanțată.
În schimb, costurile tratamentelor, ale internărilor și ale dosarelor penale cresc.

1,35 miliarde de euro nu sunt „bani pierduți”. Sunt bani aruncați din lipsă de curaj

Această sumă nu reprezintă un ghinion bugetar. Este prețul neasumării:

• al lipsei de politici coerente,
• al fricii de a supăra industrii puternice,
• al abandonului educației preventive.

România nu duce lipsă de studii, ci de decizii. Nu de statistici, ci de coloană vertebrală.

Copiii plătesc, statul contabilizează, societatea oftează

Poate cel mai grav lucru este că ne-am obișnuit.
Cu copiii obosiți.
Cu adolescenți anxioși.
Cu dependențe ”normalizate”.

1,35 miliarde de euro pe an e doar partea vizibilă. Costul real este o generație crescută fără instrumente reale de viață, cu recompense rapide și frustrări uriașe.

Gânduri incomode

România nu pierde bani din cauza dependențelor copiilor.
România investește pasiv în ele, prin indiferență, lașitate și compromis.

Iar fiecare an în care tratăm problema ca pe un subiect secundar ne aduce mai aproape de nota finală:
nu una bugetară, ci una morală și socială.

Copiii nu sunt „exagerați”, „slabi” sau „scăpați de sub control”.
Sunt produsul unui sistem care a preferat să încaseze, nu să protejeze.

Și factura continuă să curgă.

Cifra asta de 1,35 miliarde €/an nu e „o factură găsită pe jos”, ci rezultatul unui calcul de tip cost-of-illness (costul total al unei probleme), în care autorii au pus cap la cap costuri directe + costuri indirecte și au raportat totul ca pondere în PIB (~0,4% din PIB).

Cum, concret:

• 1) Au estimat „câte cazuri” produce anual fenomenul (adicții la minori) în principalele sisteme care „plătesc nota”:
  ~55.000 cazuri medicale, ~49.000 în zona justiție/ordine publică, ~41.000 în asistență socială și ~90.000 cazuri de pierderi de productivitate parentală (părinți care lipsesc, reduc programul, intră în criză logistică).
• 2) Au aplicat costuri unitare (cost per caz / per intervenție / per dosar / per măsură socială) și le-au adunat ca cheltuieli publice: internări, urgențe, servicii medicale, poliție, anchete, proceduri, asistență socială etc.
• 3) Au adăugat costurile „invizibile”, dar grele:
  pierderi de productivitate (în special la părinți) + pierderi de capital uman (școală ratată, performanță prăbușită, traseu profesional compromis). În articol e formulat explicit ca pierderi de productivitate/capital uman echivalente cu „încă circa jumătate de punct de PIB” (în logica lor de agregare).
• 4) Au separat (cel puțin ca subcapitol) componenta „gaming”, unde apar pierderi economice și fiscale estimate la 9,2 mld. lei/an (menționate ca încă ~0,52% din PIB).

Pe scurt: au numărat impactul (cazuri) → au pus preț pe fiecare impact (costuri unitare) → au adăugat pierderile de productivitate/capital uman → au obținut totalul și l-au exprimat ca % din PIB.