Capcana plafonării: cum s-a transformat protecția socială într-o datorie mascată de miliarde pentru români

Plafonarea prețurilor la gaze, introdusă în România în timpul crizei energetice din 2022–2023, a fost prezentată inițial ca o măsură de protecție pentru populație și economie. În practică, schema a evoluat după anul 2023 într-un mecanism complex de finanțare mascată, cu impact direct asupra consumatorilor finali, arată o analiză făcută de Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă.

În perioada 2022–2023, majoritatea statelor europene au împărțit costul crizei între stat, furnizori și consumatori, reducând taxe, asumând pierderi temporare și protejând populația. România a adoptat însă o altă strategie: statul a utilizat plafonarea ca instrument pentru a-și crea cash-flow, amânând plățile către furnizori și transferând costurile în timp către consumatori.

Datele prezentate de Chisăliță arată că restanțele statului către furnizorii de gaze și energie electrică se ridică, între 2022 și 2025, la aproximativ 22,3 miliarde de lei. Dobânzile plătite de furnizori pentru creditele contractate în scopul susținerii schemei sunt estimate la 2,33 miliarde de lei. Acești bani nu apar în discursul public, dar vor fi recuperați de la consumatori, inclusiv prin majorarea facturilor viitoare.

În cifre concrete, pentru un apartament cu două camere, costul anual al TVA-ului pe gaze a crescut de la 255 lei în 2021 la 825 lei în 2026, iar pentru energie electrică, de la 148 lei la 262 lei. În total, fiecare consumator român a „beneficiat” de aproximativ 3.000 de lei prin plafonare, dar a plătit suplimentar circa 6.920 lei și va mai achita aproximativ 187 lei pentru dobânzile generate de întârzierile statului.

06:13 • Energie

Ce urmează după plafonarea prețului la gaze: oferte sub plafon și un „plan B” până în 2027

13:42, 08.01.2026 • Energie

Săptămână critică pentru energie: autoritățile, pregătite pentru trei zile de vârf în consumul de gaze

Potrivit analizei AEI, plafonarea continuă să fie convenabilă pentru stat și pentru anumite companii. Eliminarea ei ar presupune recunoașterea datoriilor oficiale, presiune asupra deficitului bugetar și costuri politice. Menținerea schemei permite, în schimb, amânarea plăților, cosmetizarea execuției bugetare și transferul costurilor către consumatori.

Chisăliță subliniază că majoritatea furnizorilor nu au acționat ca speculatori, ci au fost obligați prin lege să vândă sub cost și să suporte întârzierile statului, transformându-se astfel „în bănci forțate”. În acest context, plafonarea nu a reprezentat solidaritate socială, ci un instrument de inginerie financiară care va avea repercusiuni asupra populației.

În concluzie, analiza arată că plafonarea prețurilor la gaze din România nu mai este o măsură de protecție socială după 2023, ci un mecanism prin care statul și anumite companii amână plata costurilor, lăsând povara financiară finală pe umerii consumatorilor.