Ca să înțelegem mai bine ce e în mintea lui Putin: „Cu cine se învecinează Rusia? Cu cine vrea ea!”

Această glumă celebră surprinde esența politicii expansioniste a Rusiei de-a lungul secolelor. Pornind de la modestele sale începuturi medievale și ajungând să devină nucleul Uniunii Sovietice (URSS), Rusia a cunoscut o creștere teritorială spectaculoasă. În cele ce urmează vom analiza cum a ajuns Rusia să stăpânească un teritoriu atât de vast și cum s-a transformat ulterior în URSS, examinând factorii geografici, etnici, religioși și politici care au influențat nașterea acestui „monstru” geopolitic.

Rusia Kieveană: Origini și ascensiune medievală

Istoria statalității ruse își are rădăcinile în Rusia Kieveană, primul stat organizat al slavilor răsăriteni. Prin secolul al IX-lea, varegii (vikingii estici) s-au așezat în regiunea Novgorodului și apoi la Kiev, punând bazele unei federații de cnezate est-slave cunoscute sub numele de Rus’ de la Kiev. Acest stat timpuriu a prosperat controlând importante rute comerciale între Marea Baltică și Imperiul Bizantin și unind treptat numeroase triburi slave sub conducerea Marelui Cneaz de la Kiev.

Un moment definitoriu a fost Creștinarea Rusiei sub Vladimir I (988 d.Hr.), când elita conducătoare a adoptat creștinismul ortodox de la Bizanț. Acest pas a integrat cultural spațiul rus în lumea creștinătății răsăritene, aliniindu-l civilizațional cu Bizanțul și conferind conducătorilor ruși un sentiment de misiune religioasă.

În pofida epocii de înflorire, structura descentralizată a Rusiei Kievene – împărțită în mai multe cnezate rivale – a lăsat-o vulnerabilă. În secolul al XIII-lea, un șoc extern major a zguduit regiunea: invazia mongolă. Între 1237 și 1240, hoardele mongole conduse de Batu Han au devastat cnezatele ruse, cucerind orașe importante (printre care Kievul în 1240) și instituind dominația Hoardei de Aur asupra Rusiei europene.

Această perioadă de aproape două secole de vasalitate mongolă – numită adesea „jugul tătar” – a avut efecte profunde asupra evoluției politice ruse. În primul rând, sub suzeranitatea mongolă, cnezatele ruse au fost forțate să plătească tribut și să se supună unui control centralizat străin, ceea ce a stimulat tendința spre centralizarea autorității locale în mâinile cnejilor colaboratori cu mongolii. Practici administrative mongole (precum impozitarea organizată și evidența populației) au fost preluate de ruși, iar contactul cu Occidentul european a fost redus, izolând cultural lumea rusă într-o perioadă în care Europa trecea prin transformări majore (evul mediu târziu și Renaștere). Totodată, dominația Hoardei a instaurat un model de autocrație concentrată, nobilii ruși devenind din ce în ce mai subordonați unui conducător unic, prefigurând viitoarea autocrație țaristă.

În acest context dificil, s-a ridicat treptat un nou centru de putere: Cnezatul Moscovei.

Inițial un cnezat minor fondat în secolul al XIII-lea, Moscova a avut o poziție geografică strategică, în centrul unui sistem de râuri navigabile, care i-a facilitat dezvoltarea economică și controlul rutelor comerciale.

Printr-o combinație de loialitate față de Hoarda de Aur (cnejii moscoviți au colectat taxele mongolilor, câștigându-le încrederea) și de expansiune abilă a teritoriilor dimprejur, Moscova a devenit principalul adăpost al rezistenței rusești.

O figură legendară a fost cneazul Dmitri Donskoi, care a obținut o victorie simbolică împotriva mongolilor în Bătălia de la Kulikovo (1380). Deși mongolii au revenit ulterior pentru încă un secol, prestigiul Moscovei a crescut. În 1480, sub domnia ambițiosului Ivan al III-lea (Ivan cel Mare), rușii au refuzat să mai plătească tribut și s-au confruntat cu Hoarda de Aur pe râul Ugra. Mongolii s-au retras fără luptă, marcând sfârșitul oficial al dominației lor. Ivan al III-lea a preluat atunci inițiativa „adunării pământurilor rusești”: a cucerit și anexat cnezatele rivale din jur – Novgorod (1478), Tver (1485), Pskov (1510), Riazan (1521) ș.a. – punând bazele unui stat rus unificat în nord-estul Europei. El s-a autoproclamat suveran de sine stătător (titlul de „Țar” va fi adoptat oficial puțin mai târziu) și a început să se prezinte drept continuator al moștenirii imperiale bizantine: a luat ca soție pe Sofia Paleolog (nepoata ultimului împărat bizantin) și a adoptat vulturul bicefal ca stemă, simbol al Bizanțului, alimentând ideologia Moscovei ca „A Treia Romă”.

În viziunea curții moscovite din secolul al XVI-lea, după căderea Romei și apoi a Constantinopolului, Moscova ar fi succesoarea de drept a creștinătății ortodoxe și a imperiului universal, o idee cu implicații expansioniste și misionare profunde.

Țaratul Rusiei și expansiunea imperială

În 1547, nepotul lui Ivan cel Mare, Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic), a fost încoronat oficial Țar al Rusiei, semnalând tranziția de la un mare cnezat medieval la un adevărat stat imperial autocrat. Ivan cel Groaznic a consolidat puterea absolută internă – înfrângând boierii nesupuși și instaurând teroarea Oprișninei – dar și-a concentrat energia și spre extinderea teritorială. Sub domnia sa, Rusia a făcut pasul dincolo de hotarele vechiului nucleu slav: a cucerit Hanatul Kazan (1552) și Hanatul Astrahan (1556), două succesoare ale Hoardei de Aur situate pe cursul Volgăi. Prin aceste victorii sângeroase (cucerirea Kazanului a fost marcată de un masacru al apărătorilor orașului) Rusia și-a asigurat controlul asupra întregii văi a Volgăi și accesul către stepele pontico-caspice.

Pentru prima dată, statul rus ieșea din granițele lumii slave, incorporând populații turco-tătare musulmane. Această expansiune spre sud-est nu a fost doar una de prestigiu: ea a eliminat amenințarea raidurilor tătare asupra teritoriilor ruse centrale și a deschis calea către bogatele rute comerciale asiatice (în special comerțul cu Orientul Mijlociu prin Marea Caspică).

Nu toate încercările expansioniste ale lui Ivan IV au avut același succes. Spre vest, în Livonia (Țările Baltice), efortul său de a obține un „ferestrău la Marea Baltică” în timpul Războiului Livonian s-a soldat cu eșec și pierderi teritoriale temporare, evidențiind astfel că expansiunea rusă în Europa urma să întâmpine rezistența statelor vecine bine consolidate.

În plus, după moartea lui Ivan (1584), Rusia a traversat o perioadă de criză dinastică și haos – „Timpurile Tulburi” (1598–1613) – când foametea, revoltele interne și intervențiile străine (inclusiv ocuparea temporară a Moscovei de către forțe poloneze) au amenințat însăși existența statului rus.

Abia în 1613, odată cu alegerea ca țar a lui Mihail Romanov, ordinea internă a fost restabilită și dinastia Romanov a preluat conducerea, menținându-se la putere până la începutul secolului XX. Consolidând autoritatea centrală, primii Romanovi au reluat politicile de expansiune. Ei au încheiat pace cu Suedia și Polonia, stabilizând frontierele de vest, și s-au concentrat asupra imensei frontiere estice, dincolo de Munții Ural.

Cucerirea Siberiei și expansionismul continental

În timp ce marile puteri vest-europene colonizau Lumea Nouă peste oceane, Rusia țaristă a pornit propria cucerire colonială terestră spre est, prin vasta Siberie. Deja în anii 1580, cazacii conduși de atamanul Ermak Timofeevici au înfrânt Hanatul Siberian (un stat tătăresc din vestul Siberiei), deschizând poarta de intrare către acest teritoriu uriaș. În secolele XVII–XVIII, expedițiile de cercetători și vânători de blănuri au împins granițele rusești mereu mai departe: s-au înființat avanposturi militare și de comerț, precum fortul Iakuțk (1632) pe Lena și fortul Ohoțk (1647) la Pacific.

Prin tratatul de la Nercinsk cu China (1689), rușii au stabilit frontiera în Transbaikal, dar în veacul următor au profitat de slăbiciunea dinastiei Qing: în 1858–1860, țarul Alexandru al II-lea a obținut Basinul Amur și coasta Pacificului până la Marea Japoniei, întemeind Vladivostokul (1860).

La mijlocul secolului al XVIII-lea, rușii pătrunseseră deja în Peninsula Kamceatka, unde au întâmpinat rezistența înverșunată a populațiilor indigene (itelmeni, koryak, ciukci) – rezistență înăbușită însă, nu fără cruzime, de trupele țariste.

Astfel, în decurs de câteva generații, Rusia a ajuns de la marginea Uralilor până pe țărmurile Pacificului, devenind un imperiu transcontinental euro-asiatic. Factorii geografici au jucat un rol major în această expansiune: întinderile nesfârșite de stepă și taiga siberiană, slab populate și lipsite de bariere naturale majore (precum lanțuri muntoase considerabile), au favorizat formarea unui imperiu unificat de mari dimensiuni.

De asemenea, climatul aspru al nordului a împins Rusia să caute ieșiri la mări mai calde – un impuls geopolitic ce explică multe dintre campaniile sale ulterioare. Nu în ultimul rând, prezența triburilor războinice ale stepelor la granițele sale (tătari, cazaci nomazi, popoare turcice din Asia Centrală) a creat o psihologie a insecurității frontierelor: liderii ruși au considerat adesea că cea mai bună apărare este atacul, cucerind teritorii-tampon pentru a-și depărta granițele de inimă.

Această dinamică de frontieră, similară în fond expansiunii americane spre vest, a făcut ca imperiul rus să crească continuu câtă vreme a întâlnit regiuni slab organizate statal.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, Imperiul Rus atingea aproximativ 8,8 milioane de mile pătrate (circa 22,8 milioane km²), adică peste 16% din suprafața uscatului, devenind al treilea cel mai mare imperiu din istorie (după cele britanic și mongol).

Diversitatea etnică și culturală a explodat proporțional: rușii au integrat zeci și zeci de popoare – de la popoarele fino-ugrice din nord, la turcicii și mongolii din stepă, până la triburile paleo-siberiene din Extremul Orient – transformând imperiul într-un mozaic etnic complex.

Unele grupuri s-au acomodat pașnic (sau au fost lăsate relativ autonome), altele au fost supuse proceselor de asimilare și colonizare (de exemplu, strămutarea țăranilor ruși în Siberia și Asia Centrală), iar altele au opus rezistență armată, ca în Caucaz, unde popoarele musulmane (ceceni, daghestanezi, circazieni ș.a.) au purtat un lung război de guerilă contra cuceririi ruse, condus de lideri ca imam Șamil. Aceste războaie de frontieră au fost dificile și sângeroase: abia în 1859 a capitulat Șamil, iar în 1864 ultimii circazieni au fost înfrânți și deportați masiv din Caucaz.

În paralel, la sud de Caucaz, Rusia a profitat de declinul marilor sale rivali imperiali: Imperiul Otoman și Persia Qajar. În urma războaielor din vremea țarilor Alexandru I și Nicolae I, Rusia a anexat Georgia de est (1801), apoi, prin tratatele de la Gulistan (1813) și Turkmenchay (1828), a obținut de la Persia teritorii precum actualul Azerbaidjan de nord (inclusiv Baku) și Armenia de est (provincia Erevan).

Astfel, întregul Transcaucaz (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) a intrat sub stăpânirea țarilor.

Și spre vest, harta Europei de Est a fost redesenată de expansiunea țaristă.

Încă din secolul al XVII-lea, rușii au început să preia controlul asupra Ucrainei de pe urma declinului Poloniei. În 1648, cazacii ucraineni conduși de Bogdan Hmelnițki s-au revoltat împotriva stăpânirii polono-lituaniene și au cerut protecția Țarului. Țarul Alexei I a acceptat (Tratatul de la Pereiaslavl, 1654), angajându-se într-un conflict cu Polonia. Războiul s-a încheiat prin împărțirea Ucrainei: Rusia a obținut suveranitatea asupra malului stâng al Niprului, inclusiv orașul Kiev și regiunea Smolensk.

Acesta a fost primul pas al transformării Rusiei într-o mare putere europeană. Următorul pas decisiv l-a făcut Petru cel Mare (1682–1725), reformatorul care a orientat Rusia spre Occident. În urma victoriei din Marele Război al Nordului contra Suediei (1700–1721), Petru a cucerit Estonia, Livonia și Ingria la Marea Baltică și a întemeiat un nou oraș-capitală, Sankt Petersburg, „fereastra către Europa” (1703). În 1721 el a proclamat Imperiul Rus, asumând titlul de Împărat. Prin aceasta, Rusia a devenit oficial un imperiu european, iar accesul la Marea Baltică a fost obținut, asigurând o poartă comercială și militară vitală către Oceanul Atlantic.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Ecaterina a II-a (cea Mare) a continuat cu energie proiectul imperial. Ambiția ei principală a fost expansiunea spre sud, pentru a da Rusiei acces la Marea Neagră și la Balcani. Profitând de slăbiciunea Commonwealth-ului polono-lituanian, Ecaterina a intervenit repetat în treburile Poloniei (inclusiv impunând pe fostul ei favorit, Stanislaw Poniatowski, ca rege) și, în complicitate cu Prusia și Austria, a participat la cele trei împărțiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795), ștergând Polonia de pe hartă. Rusia a anexat astfel teritorii vaste cu populație mixtă poloneză, ucraineană, bielorusă și lituaniană – înaintând hotarul vestic al imperiului până aproape de inima Europei (aproape de Varșovia).

Tot Ecaterina, prin războaiele contra Imperiului Otoman (1768–1774, 1787–1792), a obținut victorii răsunătoare: tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) i-a asigurat influență protectoare asupra principatelor dunărene și Crimeea independentă, iar în 1783 împărăteasa a anexat direct Peninsula Crimeea, încălcând tratatul anterior.

De asemenea, rușii au cucerit litoralul pontic de nord (inclusiv viitorul oraș Odesa) și au pătruns în Caucazul de Nord. Astfel, la finele domniei Ecaterinei, Rusia era puterea hegemonică în Europa de Est și la Marea Neagră, realizând obiectivul geostrategic de secole al țarilor de a avea porturi la ape calde.

În secolul al XIX-lea, Imperiul Rus a atins apogeul întinderii sale, continuând expansiunea și consolidând imperiul multietnic.

După înfrângerea lui Napoleon (1814), țarul Alexandru I a anexat fostul Ducat al Varșoviei (practic, Polonia central-estică), devenind suveran al unui Regat al Poloniei aflat în uniune personală cu Rusia. De asemenea, Rusia a preluat Finlanda de la Suedia (1809)și Besarabia (Basarabia, 1812) de la Imperiul Otoman, extinzându-se astfel și în zona Mării Baltice și în cea a Dunării de Jos.

În deceniile următoare, rivalitatea cu Marea Britanie în „Marele Joc” asiatic a împins Rusia să ocupe treptat și Asia Centrală: în anii 1860-1870, generalii țarului Alexandru al II-lea au cucerit hanatele din Turkestan (Khiva, Kokand, Buhara), anexând teritoriile care corespund astăzi Uzbekistanului, Kazahstanului, Kârgâzstanului, Tadjikistanului și Turkmenistanului.

Astfel, imperiul și-a împins frontiera sud-estică până la poalele Himalayei, vecin cu Imperiul Britanic (India) și China.

În extremitatea estică, rușii nu s-au mulțumit cu Siberia: deja în secolul XVIII, negustorii de blănuri traversaseră strâmtoarea Bering și colonizaseră Alaska. În 1799, a fost fondată Compania ruso-americană pentru administrarea posesiunilor din America de Nord, iar avanposturi ca Fort Ross au apărut chiar și în California.

Însă Alaska s-a dovedit greu de apărat și neprofitabilă, mai ales după ce Marea Britanie și-a consolidat controlul în Canada. În 1867, Rusia a luat decizia strategică de a vinde Alaska către Statele Unite pentru 7,2 milioane de dolari, retrăgându-se astfel din continentul american și concentrându-se pe imensul său teritoriu eurasiatic.

La apogeu, înaintea Primului Război Mondial, Imperiul Rus era o entitate colosală, ce se întindea din inima Europei până în Pacific, cuprinzând peste 150 de milioane de supuși de peste 100 de naționalități.

Această realitate multietnică a fost o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, a conferit Rusiei resurse umane, materiale și culturale uriașe, permițându-i să devină una dintre marile puteri mondiale; pe de altă parte, tensiunile etnice și naționale interne au erodat coeziunea imperiului.

În secolul al XIX-lea au apărut mișcări naționale între polonezi, finlandezi, baltici, ucraineni, georgieni și alții, care contestau dominația rusă. Regimul țarist a oscilat între politici de toleranță și rusificare forțată: de exemplu, după revolta poloneză din 1830, limba și cultura poloneză au fost suprimate în școli, iar ministrul Serghei Uvarov a articulat celebra doctrină „Ortodoxie, Autocrație și Naționalitate” (Narodnost), menită să glorifice identitatea rusă și credința ortodoxă ca piloni ai imperiului.

Cu toate acestea, multe minorități au rămas neintegrate pe deplin. Lipsa unui sentiment unitar de națiune (Imperiul Rus nu a devenit un stat-națiune omogen, ci a rămas un stat multinațional) a făcut ca, atunci când puterea centrală a slăbit, aceste tensiuni să izbucnească.

Istoricii au subliniat că incapacitatea de a asimila minoritățile neruse și de a le oferi un rol echitabil a contribuit la prăbușirea imperiului în 1917.

De la imperiul țarist la Uniunea Sovietică

Primul Război Mondial a accelerat sfârșitul Vechiului Regim în Rusia. Efortul de război dezastruos, coroborat cu probleme economice și nemulțumiri sociale masive, a condus la prăbușirea monarhiei.

În martie 1917 (februarie pe stil vechi), Țarul Nicolae al II-lea a abdicat, iar în imperiu s-a instaurat o perioadă de confuzie și dualitate a puterii între un guvern provizoriu și sovietele (consiliile) revoluționare de muncitori și soldați.

În contextul haosului continuu, partidul bolșevic condus de Vladimir Lenin a preluat puterea la Petrograd prin lovitura de stat din octombrie 1917, promițând „pace, pâine și pământ”.

Bolșevicii au scos imediat Rusia din război, acceptând tratatul umilitor de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale (martie 1918), prin care au cedat vaste teritorii din vest (inclusiv Finlanda, Polonia, țările baltice, Ucraina).

Însă pentru noul regim începuse deja un alt conflict: Războiul Civil Rus (1918–1921), între „roșii” bolșevici și o coaliție eterogenă de „albii” monarhiști, republicani moderați și intervenționiști străini. Războiul civil a fost cumplit, dar armata roșie a reușit să învingă. Bolșevicii au recucerit cea mai mare parte a fostului imperiu țarist, în special teritoriile non-ruse care încercaseră să profite de vidul de putere pentru a-și declara independența (de exemplu, Ucraina, Caucazul și Asia Centrală au fost readuse sub control de către armata roșie până în 1921).

Altele însă au scăpat definitiv: Polonia și Finlanda și-au confirmat independența, la fel și țările baltice (Estonia, Letonia, Lituania) – deși acestea vor fi reintegrate mai târziu, în 1940, în URSS.

Pentru a reorganiza teritoriile recuperate sub noul proiect revoluționar, bolșevicii au fondat la 30 decembrie 1922 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).

Inițial, URSS a fost o federație formată din Rusia (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă – RSFS Rusă) și alte trei republici unionale: Ucraina, Belarus și Republica Transcaucaziană (aceasta din urmă împărțită ulterior în republicile Georgia, Armenia și Azerbaidjan).

În teorie, Uniunea Sovietică era o uniune voluntară de republici egale în drepturi, fiecare având un guvern și o identitate națională recunoscută. În realitate, însă, Rusia sovietică domina clar această federație – capitala era la Moscova, iar structurile Partidului Comunist, centralizate sub conducerea lui Lenin (și apoi a lui Stalin), controlau ferm toate nivelurile de decizie.

Se poate spune că URSS a fost succesorul Imperiului Rus sub o altă formă:

În locul autocrației țariste s-a instaurat dictatura partidului unic comunist, iar în locul ideologiei ortodox-nacionaliste a apărut ideologia marxist-leninistă.

Cu toate acestea, continuitatea imperială era evidentă, fapt recunoscut chiar și de liderii ruși ulteriori – de pildă, Vladimir Putin a considerat destrămarea URSS din 1991 drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, deoarece însemna pierderea imperiului pe care îl moștenise Rusia.

De altfel, sub regimul sovietic, Rusia (ca entitate dominantă) și-a menținut influența și a continuat extinderea puterii sale: până în 1940, URSS a ajuns să includă 15 republici unionale (prin anexarea țărilor baltice, a Moldovei, a Asiei Centrale etc.) și, după al Doilea Război Mondial, a impus un „bloc” de țări-satelit comuniste în Europa de Est.

Factorii geografici, etnici, religioși și politici ce au modelat imperiul țarist au lăsat o amprentă puternică și asupra statului sovietic.

Geografia vastă a impus în continuare un stat centralizat și militarizat, obsedat de securizarea frontierelor întinse (URSS a moștenit aceeași „fortăreață continentală” întinsă din Europa Centrală până în Pacific).

Diversitatea etnică a fost gestionată inițial prin politici de „korenizație” (promovarea elitelor locale și a culturilor naționale în anii 1920), însă sub Stalin s-a revenit la o linie de integrare forțată și dominație rusă, rusificarea reluându-se de facto.

Religia majoritară – ortodoxia – a fost suprimată oficial de statul ateu comunist, însă interesant este că mitul mesianic al Moscovei nu a dispărut, ci a fost înlocuit de mesianismul ideologic: convingerea că URSS are o misiune istorică globală (răspândirea comunismului), reminiscență secularizată a vechii credințe că Rusia are un rost providențial în lume.

Iar politic, moștenirea autocratică s-a manifestat din plin – partidul-stat a concentrat puterea într-un mod similar vechiului aparat țarist, sub un „Secretar General” atotputernic în locul țarului. Cu alte cuvinte, noul „monstru” sovietic născut în 1922 a combinat ideologia modernă radicală cu vechile tendințe imperiale ale Rusiei.

Pre-concluzii

De la Rusia Kieveană medievală la Imperiul țarist multinațional și apoi la Uniunea Sovietică, parcursul istoric al Rusiei a fost marcat de o expansiune teritorială continuă, susținută de factori geografici favorizanți, de o puternică identitate cultural-religioasă și de structuri politice autocratice.

Geografia Rusiei – întinsă, deschisă, fără granițe naturale defensive – a împins-o mereu să-și împingă hotarele pentru securitate și acces la rute maritime, făcând-o să aibă vecini „doar pe cei pe care îi dorea”.

Moștenirea etnică complexă i-a conferit pluralism intern, dar a și obligat regimul să găsească formule de coexistență (de multe ori prin forță sau asimilare) între zecile de popoare diferite – o provocare nerezolvată pe deplin, care a subminat unitatea statului în momente critice.

Religia ortodoxă a furnizat Rusiei premoderne o misiune și o justificare (apărarea creștinilor ortodocși și revendicarea succesiunii imperiale bizantine), alimentând un sentiment de destin manifest ce a supraviețuit în forme laice chiar și în epoca sovietică.

Iar politica internă concentrată – de la autocrația țarilor influențată de modelul mongol, la dictatura partidului comunist – a asigurat continuitatea unei mașinării de stat capabile să mobilizeze resurse uriașe pentru proiecte expansioniste.

Istoria expansiunii ruse ne arată un pattern clar: atunci când ocazia s-a ivit (slăbiciunea vecinilor, vid de putere în regiuni învecinate, superioritate militară și tehnologică temporară), Rusia a înaintat și și-a lărgit granițele.

De fiecare dată, a integrat noi popoare și teritorii, transformându-se într-un imperiu din ce în ce mai vast – un imperiu ale cărui frontiere păreau greu de fixat, întrucât, așa cum glumește amar bancul citat, Rusia mereu și-a ales vecinii, extinzându-se spre ei.

Această tendință a creat un colos eurasiatic ce a influențat decisiv istoria lumii moderne. „Monstrul” geopolitic numit Rusia/URSS s-a născut, așadar, din secole de expansiune alimentată de geografie, cimentată de ideologii imperiale (religioase sau laice) și impusă de voința unor conducători absoluti.

Iar ecourile acestei istorii se simt până astăzi, în mentalul strategic al Federației Ruse moderne, care încă își percepe vecinii într-o logică a sferei de influență moștenită din vechiul imperiu.

URSS-ul care n-a murit niciodată: de la revoluție la obsesia lui Putin

Pentru a înțelege URSS-ul din mintea lui Putin, trebuie să lămurim un lucru esențial: Uniunea Sovietică nu a fost o ruptură reală de Imperiul Țarist, ci o metamorfoză. Schimbarea a fost de limbaj, de simboluri și de justificare ideologică, nu de structură profundă a puterii.

Bolșevismul: ideologie universală, instrument imperial

Când bolșevicii au preluat puterea în 1917, ei nu au moștenit doar ruinele unui imperiu, ci infrastructura mentală a dominației. Lenin vorbea despre autodeterminarea popoarelor, dar practica reală a fost alta:
– teritorii recucerite militar,
– elite locale eliminate sau înlocuite,
– centrele de decizie mutate la Moscova.

URSS s-a prezentat ca anti-imperialist, dar a funcționat exact ca un imperiu clasic, doar că sub un steag roșu. Republicile unionale aveau constituții, parlamente și drapele, dar nicio suveranitate reală. Totul era decis de Partidul Comunist, adică de nucleul de putere rus.

Asta e cheia: URSS nu a fost un stat al popoarelor egale, ci o Rusie mărită cu vocabular marxist.

Stalin și reimperializarea brutală

Sub Stalin, orice ambiguitate a dispărut. Dacă Lenin mai păstra aparențele federalismului, Stalin a mers pe centralizare dură, violență și frică.

– deportări masive ale popoarelor „nesigure” (tătari crimeeni, ceceni, inguși, calmîci),
– foamete indusă politic (Holodomorul din Ucraina),
– lichidarea elitelor naționale,
– rusificare administrativă și culturală.

URSS-ul stalinist a fost un imperiu al lagărului, nu al ideilor. Teritoriul era menținut prin teroare, nu prin loialitate. Exact ca în imperiile vechi, doar că mult mai eficient tehnologic.

Al Doilea Război Mondial: momentul fondator al mitologiei

Pentru psihologia rusă contemporană, Marele Război pentru Apărarea Patriei este punctul zero al legitimității. Victoria din 1945 a oferit URSS-ului:

– justificarea controlului asupra Europei de Est,
– statut de superputere globală,
– sentimentul că Rusia „a salvat lumea”.

Aici apare o mutație periculoasă: imperiul nu mai e doar necesar, devine moral. Dacă ai învins nazismul, orice faci ulterior pare justificat. Ocupația, represiunea, zidurile, tancurile – toate sunt „prețul stabilității”.

Putin va absorbi această mitologie integral.

URSS târziu: imperiu obosit, dar intact mental

Anii ’60–’80 nu au distrus logica imperială, doar au erodat-o economic. URSS rămânea:

– hipercentralizat,
– paranoic strategic,
– obsedat de controlul periferiei.

Cehoslovacia 1968, Afganistan 1979 – nu sunt accidente, ci reflexe imperiale automate: dacă o margine scapă, întregul se destramă.

Când URSS cade în 1991, nu se prăbușește pentru că renunță la imperiu, ci pentru că nu-l mai poate susține material.

Trauma anilor ’90: rana care nu s-a închis

Pentru Putin – fost ofițer KGB – destrămarea URSS nu este o eliberare, ci o umilință personală și istorică.
Rusia pierde:

– teritorii,
– statut,
– control,
– frică.

Mai grav: pierde sensul.

Anii ’90 sunt percepuți la Moscova ca un haos impus din exterior, o perioadă în care Rusia a fost „jefuită”, „mințită”, „slăbită”. Aici se naște obsesia: statul slab este moarte.

URSS-ul din mintea lui Putin

Putin nu vrea reînvierea comunismului. El vrea structura URSS fără ideologia ei:

– un centru autoritar,
– o periferie obedientă,
– sfere de influență clare,
– drept de veto asupra vecinilor.

Pentru Putin:

• Ucraina nu e o țară, e o eroare geopolitică.
• NATO nu e o alianță, e o amenințare existențială.
• Independența fostelor republici nu e un fapt, ci o deviație temporară.

URSS-ul din capul lui nu e roșu. E gri, securistic, revanșard.

De ce e această viziune periculoasă

Pentru că acest tip de URSS mental:

1. Nu recunoaște granițe legitime, doar raporturi de forță.
2. Nu acceptă suveranitatea vecinilor, doar neutralizarea lor.
3. Funcționează pe logica conflictului permanent – fără dușman extern, sistemul se prăbușește.

Este un imperiu fără ideologie salvatoare, dar cu o nostalgie agresivă. Un imperiu care nu promite nimic lumii, dar cere totul înapoi.

Concluzie (scurtă și amară)

URSS nu a murit în 1991.
A fost internalizat, redus la esență și reambalat.

În mintea lui Putin, Uniunea Sovietică nu este un eșec istoric, ci un proiect neterminat, trădat de slăbiciune, nu de idee.

Iar Rusia de azi nu se comportă ca un stat rănit, ci ca un imperiu care își caută marginile pierdute.