Statul pe cardul de credit: cum a ajuns România să trăiască din împrumuturi

În 2025, din fiecare 100 de lei cheltuiți de stat, doar 82 au provenit din taxe, impozite și alte venituri. Restul – 18 lei – au fost luați pe datorie. Este, teoretic, o „îmbunătățire” față de anul precedent. Practic, este semnul unei dependențe structurale de credit, care a devenit noul model de funcționare al finanțelor publice.

Statul român a ajuns să funcționeze ca o familie care își plătește cheltuielile curente cu cardul de credit: mâncarea, utilitățile, salariile și pensiile sunt achitate din bani împrumutați, iar dobânda crește de la lună la lună. Aceasta nu mai este o soluție de criză. Este normalitatea bugetară.

Un „an mai bun” care rămâne printre cei mai răi

Guvernul a închis anul 2025 cu un deficit bugetar de 7,65% din PIB, aproximativ 146 de miliarde de lei. Față de 2024, când deficitul urcase la 8,67%, scăderea pare semnificativă. În realitate, România rămâne într-un club extrem de restrâns: al statelor cu cele mai mari dezechilibre bugetare din Uniunea Europeană.

Mai grav este că acest nivel nu apare într-un context excepțional. Nu mai există pandemie, nu există lockdown, nu există șocuri globale majore comparabile cu cele din 2020. Cu toate acestea, România continuă să cheltuiască mult peste posibilități.

Pentru comparație, între 2015 și 2018, deficitul bugetar coborâse sub pragul european de 3% din PIB. Statul se finanța în mare parte din venituri proprii, iar împrumuturile aveau un rol marginal. După 2019, totul s-a schimbat. Pandemia a deschis robinetul cheltuielilor, iar după ce criza a trecut, obiceiul a rămas.

România nu s-a întors la disciplina bugetară. A păstrat dependența de datorie.

Bugetul captiv: unde se duc banii

Privind structura cheltuielilor, tabloul devine și mai clar.

Din fiecare 100 de lei cheltuiți de stat:

– 31 de lei merg către asistență socială, în principal pensii
– 20,7 lei către salariile bugetarilor
– 12,4 lei către bunuri și servicii
– 6,2 lei doar pentru dobânzi
– 8,2 lei reprezintă cheltuieli de capital, adică investiții, conform unei analize Profit.ro.

Cu alte cuvinte, România cheltuiește de aproape patru ori mai mult pe pensii decât pe investiții și alocă dobânzilor sume comparabile cu bugete întregi de dezvoltare.

Bugetul este dominat de cheltuieli rigide, greu de ajustat politic: pensii, salarii, funcționare curentă. Investițiile, cele care ar trebui să susțină creșterea economică viitoare, rămân un capitol secundar.

Statul consumă prezentul și amanetează viitorul.

Dobânzile, noul mare câștigător

Poate cel mai îngrijorător semnal vine din zona costului datoriei. În 2025, România a plătit peste 50 de miliarde de lei doar dobânzi. Suma crește de la an la an, alimentată de două motoare: volumul tot mai mare al împrumuturilor și nivelul ridicat al dobânzilor la care statul se finanțează.

Estimările europene arată că în 2026 România ar putea ajunge să aloce aproape 10% din veniturile bugetare exclusiv pentru dobânzi – cel mai ridicat nivel din Uniunea Europeană. Asta înseamnă bani care nu se duc nici în spitale, nici în școli, nici în autostrăzi. Se duc direct către creditori. Cu fiecare deficit mare, România își mută o parte tot mai mare din buget din zona serviciilor publice în zona serviciului datoriei.

Campioana negativă a Uniunii Europene

Comparativ cu restul Europei, situația României este și mai dură. În 2024, România avea cea mai mare pondere a deficitului în totalul cheltuielilor publice din UE. Mai mare decât Polonia, Ungaria sau Franța. În timp ce state precum Irlanda, Grecia, Danemarca sau Cipru au trecut pe excedent bugetar, România a rămas blocată în zona roșie.

Paradoxul este evident: țări care au trecut prin crize financiare dramatice au reușit să-și stabilizeze finanțele. România, fără un colaps economic recent, continuă să acumuleze datorie.

Această evoluție afectează direct credibilitatea statului pe piețele financiare. Bonitatea României este sub presiune, iar fiecare episod de instabilitate politică se traduce rapid în dobânzi mai mari.

Dependența de împrumuturi nu mai e excepția. E regula.

Deficitele bugetare nu sunt simple statistici. Ele sunt mecanismul prin care se creează datorie nouă. Iar România produce datorie an de an, într-un ritm accelerat.

Problema nu este doar mărimea împrumuturilor, ci destinația lor. O parte semnificativă nu merge în investiții productive, ci în acoperirea cheltuielilor curente. Este diferența fundamentală dintre a lua un credit pentru o fabrică și a lua un credit pentru facturi. România face, în mare parte, a doua variantă.

Final: nota de plată nu dispare, doar se amână

Guvernele se schimbă, bugetele se votează anual, dar datoria rămâne. Fiecare generație politică împinge factura către următoarea. Astăzi sunt 18 lei din 100 luați pe datorie. Mâine pot fi 20. Iar când dobânzile vor mânca o zecime din veniturile statului, spațiul de manevră va deveni infim. Statul român trăiește pe cardul de credit. Iar ca orice client care amână constant plata integrală, se apropie încet de limita maximă. Diferența este că, de data aceasta, nota nu va fi achitată de un singur titular. Ci de toată societatea.