Restanțele prezidențiale: când amânarea devine politică de stat

Nicușor Dan a intrat la Cotroceni cu un tip de capital rar în politica românească: aerul omului care nu se încurcă în vorbe și nu se învârte după vânt. A promis lucruri concrete, a pozat în anti-sistem (măcar la nivel de igienă a discursului) și a câștigat cu promisiunea simplă că România va avea, în sfârșit, un președinte care nu trăiește din metafore.

Numai că viața de președinte nu e matematică. E artă murdară: numiri, echilibre, negocieri, nervi, instituții, orgolii și, mai ales, timp. Iar acolo unde promisiunile erau cu deadline, acum apare un refren care în România sună aproape oficial: „în curând”, „după ce”, „trebuie dialog”, „subiect sensibil”.

Președintele care a promis ordine și a livrat… „mai vedem”

În teorie, prudenta e o virtute. În practică, prudenta prelungită devine blocaj. Iar blocajul, în România, devine normalitate.

Articolul pe care îl folosești ca punct de plecare spune lucrurile pe șleau: președintele are „restanțe”. Nu mă interesează aici răutățile de campanie, gafe sau ironii de rețele sociale. Mă interesează altceva: restanțele instituționale. Pentru că ele nu sunt despre imagine, ci despre funcționarea statului.

Dosarul „alegerile anulate”: raportul care se tot amână

Aici e miezul psihologic al mandatului. Pentru o parte a publicului, anularea alegerilor din 2024 a rămas rana care nu se închide. Pentru altă parte, a rămas subiectul pe care nu vrei să-l atingi, ca să nu te trezești în discuții fără capăt. Președintele a promis un raport complet, cu dovezi și explicații. Ideea era bună: clarificare, încredere, igienă democratică.

Doar că promisiunea a intrat în malaxorul tipic românesc al „desecretizării care durează ani”. Și aici apare problema de fond: un stat care cere încredere, dar nu livrează claritate, seamănă cu un doctor care îți spune că ai o boală gravă, dar refuză să-ți arate analizele.

Da, înțelegem argumentul: informații sensibile, metode, surse, parteneri, chestiuni operative. N-are nimeni chef să arunce în piață detalii care compromit instrumente reale de securitate. Dar raportul promis nu trebuie să fie o enciclopedie a spionajului. Trebuie să fie un document public care răspunde întrebării simple: de ce s-a anulat? pe ce bază? ce înseamnă asta pentru viitor?

Dacă nu apare, spațiul rămâne ocupat de speculații. Iar speculațiile nu sunt neutre: devin combustibil politic. În plus, lipsa raportului produce un efect pervers: exact publicul pe care voiai să-l „împaci” rămâne și mai convins că „se ascunde ceva”.

Șefii serviciilor: interimatul ca stil de guvernare

România are un talent sinistru: transformă excepțiile în obișnuință. Interimatul e o excepție. La noi devine decor. Și decorul, când persistă, comunică un singur lucru: nimeni nu vrea să-și asume decizia.

În cazul SRI și SIE, problema nu e doar „cine”. E și „cum”. Președintele spune că are liste, că nu vrea respingere în Parlament, că e nevoie de dialog, că subiectul e sensibil. Corect. Dar sensibilitatea nu poate fi pretext pentru eternizare.

Aici e dilema reală:

numirile la servicii sunt politice, chiar dacă sunt ambalate în limbaj tehnic. Trebuie majorități, trebuie negociere, trebuie acceptabilitate. Dar tocmai de aceea președintele e plătit cu prestigiul funcției: să joace acest joc. În momentul în care tragi de timp, lași impresia că ești fie prins între tabere, fie prea atent la „stabilitate” în sensul românesc: să nu supărăm pe nimeni, adică să nu mișcăm nimic.

Și încă ceva:

un șef interimar nu are aceeași autoritate. Nu inspiră aceeași disciplină internă. Nu produce același tip de asumare. Interimatul e bun pentru incendii scurte, nu pentru epoci.

Avocatul Poporului: funcția perfectă ca să fie lăsată în aer

Avocatul Poporului e una dintre instituțiile acelea pe care politicienii o iubesc doar când le folosește. În rest, o tratează ca pe un calorifer: bun dacă merge, ignorat dacă nu.

Faptul că mandatul a expirat și totuși lucrurile s-au prelungit arată iarăși reflexul românesc: „merge și-așa”. Chiar dacă, formal, nu e responsabilitatea directă a președintelui, realitatea politică spune altceva: Cotroceniul influențează. Poate împinge. Poate bloca. Poate negocia.

De ce contează?

Pentru că Avocatul Poporului e una dintre puținele pârghii instituționale care pot apăra cetățeanul de statul care o ia razna. Un stat fără reflexe de autocontrol ajunge repede să devină agresiv birocratic și cinic.

Dacă președintele vrea să lase o amprentă de „stat funcțional”, asta e una dintre piesele care trebuie puse la loc.

Vizita în SUA: simbolul care nu mai vine

Diplomația, în era noastră, e în mare parte simbol. O vizită bilaterală la Washington nu rezolvă miraculos tensiuni, dar transmite semnale. Iar România are nevoie de semnale clare, mai ales într-un peisaj geopolitic nervos.

Președintele a fost la reuniunea „Consiliului Păcii” al lui Trump, dar asta nu e același lucru cu o întâlnire bilaterală consistentă. Problema nu e orgoliul: „m-am văzut cu Trump”. Problema e mesajul de stabilitate strategică și de poziționare. România are nevoie să fie percepută ca partener predictibil, nu ca un stat care „încă își explică alegerile”.

Dacă vizita tot alunecă, rămâi cu senzația de „încă nu e momentul”, iar în geopolitică „încă nu e momentul” se traduce uneori prin „nu avem suficientă greutate”.

Ce leagă toate restanțele: frica de decizie

Toate punctele de mai sus au o temă comună: decizia amânată. Și aici apare riscul major pentru Nicușor Dan: să devină președintele „bun, dar lent”. Președintele „decent, dar precaut până la paralizie”. Președintele care nu greșește pentru că nu apasă pe butoane.

În România, „stabilitatea” e de multe ori o formă de lene instituțională. O țară poate fi stabilă și în stagnare, cum poate fi stabil un lac fără viață.

Iar Nicușor Dan a fost ales tocmai pentru contrariul: pentru ideea că poate pune ordine, poate clarifica, poate tăia noduri.

Președintele trebuie să scoată statul din „în curând”

Mandatul prezidențial are puține instrumente, dar are un instrument suprem: agenda. Ce pui pe masă devine subiect. Ce rezolvi devine precedent. Ce amâni devine obicei.

Dacă Nicușor Dan vrea să rămână președintele care „a făcut”, nu doar cel care „a încercat”, trebuie să iasă din logica românească a promisiunilor fără termen.

Raportul trebuie să apară într-o formă publică inteligentă. Numirile la servicii trebuie făcute, cu negociere, dar făcute. Avocatul Poporului trebuie scos din prelungiri și pus într-o procedură clară. Iar relația cu SUA trebuie mutată din zvonistică în calendar.

Altfel, restanțele nu rămân simple întârzieri. Devin profilul mandatului.

Și România a mai avut destule mandate „care au promis”. Aici, lumea a votat pentru altceva: pentru un președinte care are curajul simplu de a spune „asta e decizia” și de a suporta consecințele, fără să se ascundă după eternul „subiect sensibil”.