La vot cu pistolul la tâmplă! Coreea de Nord a bifat încă o „sărbătoare democratică”

Coreea de Nord a organizat pe 15 martie alegeri pentru Marea Adunare Națională, forul legislativ al regimului de la Phenian. Rezultatul a venit, cum era de așteptat, cu parfumul pestilent al perfecțiunii totalitare.

Prezență de 99,99%, iar 99,93% dintre votanți au aprobat candidații propuși. Pentru cine mai avea nevoie de o demonstrație despre felul în care dictatura își pune mănuși electorale peste pumnul de fier, iată încă una, livrată impecabil.

Ce s-a votat, de fapt

Formal, nord-coreenii au fost chemați să aleagă cei 687 de deputați ai noii legislaturi. Practic, n-au avut de ales nimic în sensul normal al cuvântului. În sistemul nord-coreean, în fiecare circumscripție există, de regulă, un singur candidat aprobat de regim.

Cetățeanul nu merge la urnă ca să compare programe, idei sau figuri politice, ci ca să confirme, cumințel, ce a fost deja decis în altă parte. Marea Adunare Națională nu este un parlament viu, ci o scenă pe care statul își joacă ritualurile de unanimitate și legalitate decorativă. Puterea reală rămâne în mâinile Partidului Muncitorilor și, mai exact, ale lui Kim Jong Un.

Aici stă și miezul comediei negre.

Regimul continuă să folosească vocabularul alegerilor, al reprezentării și al participării, dar îl golește complet de conținut. Se votează, dar nu se alege. Se participă, dar nu se decide. Se numără, dar rezultatul e cunoscut dinainte.

De ce 99,99% nu e semn de sănătate politică, ci de boală gravă

Într-o societate normală, o prezență de 99,99% ar fi aproape imposibilă. Ar însemna entuziasm civic planetar, vreme perfectă, lipsă totală de oboseală, boală, scepticism, lene, indiferență și, în general, de natură umană. În Coreea de Nord, însă, cifra nu vorbește despre iubirea poporului pentru procedura democratică. Vorbește despre control, presiune și frică.

Într-un regim de tip nord-coreean, absența nu e doar absență.

Poate deveni suspiciune. Poate deveni semn de deviere. Poate atrage întrebări. Iar când statul îți urmărește viața până în cutele cele mai intime ale existenței, mersul la vot nu mai are nimic din libertatea cetățeanului care își exercită un drept. Seamănă mai degrabă cu o verificare de prezență la un ritual de supunere.

De aceea, titlul adevărat al acestor alegeri nu este „participare civică exemplară”, ci exact acela care se cere singur: vot cu pistolul la tâmplă. Poate nu la propriu în fiecare cabină, dar cu toată infrastructura de intimidare a unui stat care nu suportă nici măcar luxul indiferenței.

Ce urmărește regimul cu acest spectacol

Nu doar să-și reînnoiască formal instituțiile. Asta e partea administrativă, aproape banală. Miza reală este alta: să transmită din nou imaginea unei societăți compacte, disciplinate, fără fisuri, fără opoziție, fără conflict, fără spontaneitate. Un popor care aprobă. O țară care nu discută, ci execută.

Nici măcar acel 0,07% vot „împotrivă” nu schimbă mare lucru.

Dimpotrivă, aproape că pare introdus tocmai pentru a da un vag aer de normalitate statistică, ca și cum regimul ar spune: iată, există și nuanțe, nu suntem chiar un bloc compact de 100%. Numai că tocmai asta face scena și mai ridicolă. Când o dictatură își dozează atent până și firimiturile de falsă pluralitate, grotescul devine aproape artistic.

Ce urmează

Noua Adunare urmează să se întrunească pe 22 martie. Pe agendă apar chestiuni importante pentru regim: alegerea conducerii de stat, eventuale revizuiri constituționale, planul economic pe cinci ani și bugetul. Cu alte cuvinte, nu vorbim doar despre o liturghie propagandistică, ci și despre momentul în care Kim își rearanjează decorul instituțional și își reafirmă controlul asupra mecanismului de stat.

Merită spus limpede

Alegerile din Coreea de Nord nu sunt ridicole doar pentru că livrează cifre astronomice și neverosimile. Sunt ridicole pentru că încearcă să mimeze exact ceea ce distrug: ideea de voință populară.

Regimul nu vrea doar obediență. Vrea și fotografia obedienței. Vrea hârtia, ștampila, buletinul, secția, procesul-verbal, procentul. Vrea să poată spune lumii: iată, poporul ne-a ales. Când, în realitate, poporul n-a ales nimic. A bifat frica.

Și poate că aici stă definiția perfectă a totalitarismului:

nu se mulțumește să te reducă la tăcere. Vrea să te pună și să aplauzi în timp ce taci și înghiți.