Israelul și războiul care nu se mai termină: de ce conflictul cu lumea arabă a devenit atât de furios și atât de greu de stins

Hai s-o spunem direct: una dintre cele mai mari prostii care se fac atunci când se vorbește despre Israel, evrei și lumea arabă este amestecul grăbit dintre religie, geopolitică, istorie și propagandă. Din acel amestec iese ori o pastă vulgară de prejudecăți, ori o explicație sterilă, din aceea în care oamenii par niște piese administrative care se ceartă pe un petic de hartă.

Nu poți înțelege acest conflict dacă amesteci religia, naționalismul și trauma într-o singură găleată

Numai că aici nu este vorba doar despre granițe. Nu este vorba doar despre război, doar despre pământ, doar despre religie, doar despre resentiment.

Este vorba despre una dintre cele mai încărcate combinații istorice din lumea modernă:

o religie care s-a gândit pe sine ca destin de popor, o memorie colectivă a exilului și persecuției, un proiect național modern numit sionism și o coliziune brutală cu o populație arabă care avea, la rândul ei, istorie, demnitate, majoritate locală și propriul sentiment de drept.

Dacă vrei să înțelegi de ce acest conflict pare atât de imposibil de stins, de ce revine mereu, de ce produce atâta furie și de ce fiecare parte simte că are în spate nu doar argumente, ci aproape cerul însuși, trebuie să desfaci atent piesele.

Altfel, nu explici nimic. Doar strigi mai tare decât ceilalți.

Iudaismul nu este doar o religie, ci și o memorie de popor

Primul lucru care trebuie înțeles este că iudaismul nu funcționează, în mod tradițional, ca o religie redusă la credințe private și ritualuri de duminică sau de sărbătoare. În cazul evreilor, noțiunile de popor, legământ, lege și pământ au fost legate între ele într-un mod foarte puternic.

Asta înseamnă că evreii nu s-au perceput istoric doar ca o comunitate de credincioși, ci ca un popor purtător al unei relații speciale cu Dumnezeu, al unei legi, al unei memorii și al unei continuități istorice.

De aici vine și sentimentul acela profund de identitate rezistentă, uneori rigidă, alteori eroică, alteori exasperant de încăpățânată.

Când te gândești pe tine însuți nu doar ca adept al unei credințe, ci ca participant la o istorie sfântă și lungă, nu reacționezi la politică precum un cetățean banal care schimbă partidul o dată la patru ani.

Aici trebuie lămurită și o formulă prost înțeleasă mereu: „popor ales”.

Expresia aceasta a fost vulgarizată și caricaturizată în fel și chip. În sensul serios al tradiției iudaice, ea nu înseamnă superioritate biologică, nu înseamnă licență morală pentru orice și nu înseamnă că restul omenirii ar fi rebut metafizic.

Înseamnă, mai degrabă, alegere pentru un legământ și pentru o obligație.

Numai că, în plan istoric și psihologic, o asemenea idee produce un efect puternic: consolidează diferența, continuitatea și convingerea că apartenența ta nu este una oarecare.

Aici începe una dintre explicațiile „specialității” evreiești:

nu în sens de magie de trib, ci în sensul că puține popoare au reușit să combine atât de strâns religia, textul, istoria și identitatea colectivă.

Pământul, în această poveste, nu este doar geografie

A doua piesă majoră este raportul cu țara. În tradiția iudaică, Țara lui Israel nu este doar locul unde s-a întâmplat cândva ceva important. Ea este parte din însăși structura memoriei religioase. Este locul legământului, al promisiunii, al întoarcerii, al nostalgiei istorice și al restaurării.

Tocmai de aceea, pentru mulți evrei, pământul nu este doar teritoriu.

Este teritoriu încărcat. Este teritoriu cu memorie teologică. Și aici se produce o diferență enormă față de felul în care, din afară, oamenii tind să reducă totul la cadastru, administrație sau frontieră. Nu, nu e doar atât. În acest conflict, geografia este posedată de simboluri.

Iar Ierusalimul duce asta la nivel incandescent.

Nu vorbim despre un oraș oarecare. Pentru evrei, Ierusalimul este centrul unei vechi independențe, locul Templului, spațiul în jurul căruia s-a sedimentat o parte uriașă din memoria lor istorică și religioasă.

Numai că exact același loc este sacru și pentru musulmani.

Aici începe una dintre marile imposibilități ale regiunii: aceeași piatră, aceeași colină, aceeași bucată de oraș înseamnă lucruri absolute pentru două tradiții care nu pot renunța ușor la ele.

Când două memorii sacre se așază pe aceeași geografie, compromisul devine greu nu doar politic, ci aproape metafizic.

Poți împărți o stradă. Poți negocia un acord comercial. Dar e mult mai greu să spui unei comunități religioase și istorice: păstrează-ți simbolul, dar renunță la centrul lui viu.

Diaspora a produs nu doar suferință, ci și un reflex istoric de autoapărare

Acum ajungem la una dintre cele mai importante chei: diaspora evreiască. Evreii au trăit secole întregi dispersați, adesea ca minorități tolerate precar, umilite periodic, expulzate, jefuite sau masacrate. Istoria lor în Europa și în alte spații nu este doar istoria adaptării și a reușitei, ci și istoria fragilității permanente.

Asta contează enorm.

Fiindcă, dacă trăiești generații întregi în condițiile în care statutul tău depinde de bunăvoința altora, iar această bunăvoință poate dispărea de la o zi la alta, dezvolți un tip special de memorie politică.

Înveți că toleranța nu e întotdeauna stabilă.

Înveți că ordinea aparent civilizată se poate prăbuși.

Înveți că vecinul politicos de ieri poate deveni călăul de mâine.

Holocaustul a împins această lecție la un maximum infernal.

Nu a fost doar o crimă monstruoasă, ci și confirmarea supremă a unei anxietăți istorice mult mai vechi: aceea că evreii, trăind fără putere suverană proprie, pot ajunge la discreția lumii din jur.

După un asemenea secol, securitatea nu mai poate fi pentru evrei o temă rece, tehnică. Devine o obsesie existențială.

Aici trebuie înțeleasă o nuanță foarte importantă.

A explica această psihologie nu înseamnă a justifica orice face statul Israel. Nu înseamnă a declara că orice reacție dură, brutală sau disproporționată este automat legitimă. Înseamnă doar că, fără această memorie a exilului, a pogromului și a exterminării, nu poți pricepe de ce societatea israeliană reacționează, adesea, în logica unei cetăți care se teme permanent că, dacă slăbește vigilența, istoria se întoarce cu toporul.

Sionismul a tradus religia și trauma în limbajul naționalismului modern

Aici trebuie făcută o distincție obligatorie. Iudaismul nu este același lucru cu sionismul. Sionismul este un curent modern, apărut în Europa secolului al XIX-lea, în epoca naționalismelor, când popoarele voiau state proprii și când antisemitismul modern le arăta evreilor că integrarea în societățile europene nu le garantează siguranța.

Cu alte cuvinte, sionismul nu a căzut direct din cer ca o profeție pură.

El s-a născut din întâlnirea dintre vechea memorie religioasă a țării și noua logică politică a modernității: dacă ești popor, ai nevoie de stat.

Dacă ești un popor persecutat, ai nevoie și mai mult de stat.

Dacă ai, în plus, o memorie istorică și religioasă legată de un anumit teritoriu, atunci acel teritoriu devine soluția imaginară perfectă.

Aici este însă și punctul în care începe coliziunea cu arabii palestinieni.

Pentru sioniști, Palestina era patria istorică, locul reîntoarcerii, răspunsul la insecuritatea milenară. Pentru arabii care trăiau acolo, același proiect apărea ca intruziune, ca amenințare, ca proiect național concurent venit peste propria lor casă.

Și trebuie spus clar:

arabii palestinieni nu aveau niciun motiv să privească liniștiți procesul prin care un alt popor venea să spună că acel loc îi aparține istoric și spiritual. Aici nu există inocență absolută de o parte și demon pur de cealaltă.

Există o coliziune între două revendicări pe același spațiu, iar ambele au avut energie istorică reală.

De aici începe furia: două popoare, două memorii, un singur pământ

Specificul local al acestui conflict vine tocmai din faptul că nu este nici doar religios, nici doar național, nici doar colonial, nici doar strategic. Este toate acestea la un loc, într-o concentrație explozivă.

Pentru evrei, mai ales după secole de diasporă și după Holocaust, statul Israel a devenit garanția că nu vor mai depinde de mila nimănui.

Este adăpost, putere, revenire istorică, siguranță și, pentru unii, împlinire a unei promisiuni mai vechi decât modernitatea însăși.

Pentru palestinieni și pentru o mare parte a lumii arabe, apariția Israelului nu a fost trăită ca miracolul legitim al unui popor care se întoarce acasă, ci ca pierdere, dezrădăcinare, umilință și înfrângere istorică.

Aici este unul dintre nodurile cele mai greu de desfăcut: momentul fondator al unei părți este catastrofa celeilalte.

Israelienii se uită la 1948 și văd independență.

Palestinienii se uită la același an și văd Nakba.

Unii văd nașterea unei case.

Ceilalți văd pierderea propriei case.

Când două comunități își construiesc identitatea în jurul aceleiași date, dar în sensuri opuse, conflictul nu mai este doar inevitabil, ci devine parte din ADN-ul politic al fiecăreia.

Relația cu arabii a devenit generalizantă, nervoasă și aproape biologică

Mai există un element foarte important: acest conflict nu a avut forma unui război clar, urmat de o pace clară.

El a continuat în valuri:

războaie clasice, crize regionale, atentate, intifade, Hezbollah, Hamas, Gaza, fronturi multiple, amenințări continue, alianțe schimbătoare. Cu alte cuvinte, nu s-a închis niciodată cu adevărat.

Asta produce un efect psihologic devastator.

Dacă o societate trăiește decenii într-o stare de asediu, începe să generalizeze inamicul. Vecinul nu mai e doar vecin. Devine posibilă breșă, posibil atac, posibil pericol.

Aici se naște furia aceea specifică și foarte greu de dezumflat:

amestecul de traumă istorică, superioritate militară defensivă și cinism strategic.

Nu e vorba doar despre ură simplă.

Este și produsul unei memorii în care vulnerabilitatea a costat enorm. Iar când această memorie se combină cu puterea statală, rezultatul poate fi foarte dur.

Statul israelian reacționează adesea ca un organism care vrea să prevină, cu orice preț, repetarea vulnerabilității istorice. Problema este că, în practică, această logică poate produce politici disproporționate, ocupație, radicalizare și noi straturi de ură.

De cealaltă parte, lumea arabă și mai ales palestinienii nu privesc această duritate ca pe o lecție tragică a istoriei evreiești, ci ca pe o continuare a propriei lor umilințe.

Și astfel fiecare reacție a uneia dintre părți devine combustibil moral pentru cealaltă.

Religia contează, dar nu e singura cheie

Ar fi comod să spui că totul este religie. Ar fi și fals. Ar fi la fel de fals să spui că religia nu mai contează deloc și că totul este numai interes strategic.

În realitate, Israelul nu este un bloc religios compact.

Există evrei seculari, tradiționali, ortodocși, ultraortodocși, sioniști religioși, laici patrioți, oameni pentru care statul este în primul rând adăpost național și alții pentru care are și semnificații profunde, aproape mesianice.

Aici intră în scenă una dintre cele mai sensibile teme:

există, da, în anumite cercuri religioase și naționaliste evreiești, un fond mesianic real. Pentru aceste curente, întoarcerea în țară, controlul unor teritorii și raportarea la locuri sfinte nu sunt simple episoade politice, ci părți ale unei drame mai mari, aproape cosmice.

Când astfel de curente capătă influență politică, spațiul compromisului se îngustează dramatic. Fiindcă nu mai negociezi doar o frontieră, ci un fragment de mântuire.

Dar ar fi o mare prostie să prezinți toți evreii sau tot statul Israel ca trăind într-un delir apocaliptic permanent.

Nu. Asta ar fi o caricatură tristă. Există o mare parte a societății israeliene care gândește pragmatic, laic, modern și securitar, nu eshatologic. Numai că, într-un conflict atât de încărcat, chiar și o minoritate mesianică bine organizată poate împinge lucrurile în direcții foarte dure.

De ce războiul pare nesfârșit

Fiindcă nu poate fi stins doar printr-un calcul tehnic. Nu este suficientă o hartă, un acord și o fotografie cu strângere de mână.

În acest conflict ai, deodată, memorie sacră, traumă colectivă, naționalism modern, umilință reciprocă, refugiați, locuri sfinte, calcule strategice și politicieni care câștigă putere din frică.

Asta este rețeta perfectă pentru prelungire.

Fiecare nou episod de violență nu vine niciodată singur.

El reînvie toată arhiva emoțională și morală a conflictului.

Fiecare mort îl aduce înapoi pe cel mort înaintea lui.

Fiecare rachetă, fiecare atentat, fiecare raid, fiecare colonie, fiecare bombardament reaprinde nu doar prezentul, ci și memoria fondatoare a fiecărei părți.

Mai este ceva.

Conflictul a fost tot mai des împachetat în termeni absoluți. Când politica devine religie și religia devine politică, spațiul compromisului se îngustează până la sufocare. Un teritoriu poate fi împărțit, măcar teoretic. Dar o promisiune sacră și o traumă istorică sunt mult mai greu de împărțit la masă, cu pixul, ca la cadastru.

Ce trebuie înțeles despre „specificul evreiesc” fără să cazi în delir

Dacă vrei formularea cea mai cinstită, ea ar fi asta: specificul evreiesc în această poveste vine din combinația rară dintre religie textuală, continuitate de popor, memorie a exilului și traumă a persecuției, la care se adaugă traducerea modernă a tuturor acestora într-un stat-națiune puternic, militarizat și obsedat de supraviețuire.

Asta nu face din evrei niște ființe mistice și nici nu-i transformă într-un popor aflat dincolo de critică.

Îi face însă un caz istoric aparte:

un popor care și-a păstrat identitatea prin secole de dispersie și care, odată revenit la statalitate, a încărcat această statalitate cu o intensitate existențială cum rar se vede.

De aceea este atât de importantă separarea dintre critica legitimă a politicilor israeliene și ”demonizarea” evreilor ca popor.

Poți critica ocupația.

Poți critica radicalizarea coloniștilor.

Poți critica violența disproporționată și cinismul unor guverne.

Poți critica instrumentalizarea religiei în slujba expansionismului.

Toate acestea sunt teme legitime și necesare. Dar dacă sari direct la ”esențialisme” despre „evrei”, ai căzut în mlaștina veche și jegoasă a antisemitismului.

La fel de infantil este, desigur, să vorbești despre „arabi” ca despre o singură fiară colectivă, unită la nivel de reflexe și ură.

Nici acolo lucrurile nu sunt compacte. Lumea arabă este și ea divizată, fragmentată, obosită, uneori cinică, alteori radicalizată, uneori solidară declarativ și pragmatică în tăcere.

Aici nu se bat doar armate, ci și memorii

Furia aceasta nu vine dintr-o simplă nebunie religioasă. Vine din faptul că, în acest colț de lume, religia nu a murit, istoria nu a trecut și geografia continuă să fie încărcată până la refuz de memorie.

Evreii nu sunt „speciali” fiindcă ar fi popor magic, ci fiindcă au ajuns în modernitate purtând pe umeri un bagaj istoric și teologic rar:

templu pierdut, exil, diasporă, legământ, text, persecuție, Holocaust, reîntoarcere, stat. Arabii palestinieni și lumea arabă din jur nu văd în această poveste doar drama unei reveniri, ci și propria lor înfrângere, dezrădăcinare și umilință.

De aici vine imposibilitatea aproape organică a păcii simple.

Nu ai acolo două administrații care se ceartă pe un dosar funciar. Ai două memorii colective care se simt îndreptățite, două traume care se hrănesc una din alta și două moduri de a spune „aici e casa mea” fără a lăsa suficient loc pentru casa celuilalt.

Iar când istoria, religia și frica se așază toate pe aceeași bucată de pământ, războiul încetează să mai fie doar război.

Devine obsesie de identitate.

Devine biografie colectivă.

Devine, pentru fiecare tabără, o formă de a exista.