Telegrame. Telefoane. Telepatie geopolitică. Telemuncă de șefi.

Au existat epoci în care diplomația semăna cu o artă. A noastră seamănă cu doi vecini care urlă peste gard despre cine a furat furtunul, doar că unul are focoase, celălalt petrol, iar al treilea cont pe rețele și nervi de administrator de cazinou.

Când planeta arde, băieții mari se sună ca între amici

Donald Trump, omul care tratează planeta ca pe o combinație imobiliară cu accente apocaliptice, a vrut să lămurească personal o problemă fină de ordine mondială: i-a dat sau nu Xi Jinping arme Iranului?

În realitate, se pare că i-a scris. În pamfletul nostru, însă, îl sună. Fiindcă marile crize ale lumii merită și ele o centrală telefonică de provincie.

Primul apel: Trump – Xi

— Alo, Xi?
— Da.
— Donald.
— Evident.
— Mi s-a spus că ai dat arme Iranului.
— Nu.
— Sigur?
— Sigur.
— Deloc-deloc?
— Deloc-deloc.
— Xi, să nu mă minți. Am auzit din locuri foarte bune. Cele mai bune locuri.
— Și eu am auzit că tu deschizi strâmtori cu postări.
— Le deschid fantastic. Dar nu schimbăm subiectul. Ai dat arme Iranului?
— Nu.
— Atunci de unde are Iranul atâta chef de scandal?
— Poate din tradiție.
— Xi, te întreb ultima dată. Ai dat sau n-ai dat?
— Nu. Pentru că nu mai am. Le-am dat rușilor.
— Aha.
— Și-mi trebuie și mie.
— Foarte interesant.
— Dar cred că rușii le-au dat Iranului p-alea de le-am trimis eu.
— Ce?
— Altfel nu se explică de ce nu mai fac nicio brânză în Ucraina.

Aici Trump a tăcut. Nu din reflecție. Încerca doar să țină în cap, simultan, China, Rusia, Iranul, Ucraina și propria propoziție precedentă.

— Stai puțin. Tu îmi spui că ai dat arme rușilor, rușii le-au dat iranienilor, iranienii fac blocadă, iar eu trebuie să joc pompierul?
— Nu trebuie, a zis Xi. Dar ar fi elegant.
— Elegant pe dracu’. Și rușii cu ce mai trag în Ucraina?
— Cu amintiri.
— Xi, ești foarte amuzant.
— Nu încerc.

Pauză de analiză: diplomația ca schimb de marfă stricată

Scena are o frumusețe specială: nimeni nu spune ce știe, nimeni nu crede ce aude, dar toți notează minciuna celuilalt ca punct de plecare pentru runda următoare.

Așa arată o bucată bună din geopolitica actuală:

suspiciune, negare, improvizație și tonul omului care comandă două șaorme și o criză regională.

Cum Trump nu lasă niciodată o bănuială neverificată printr-un apel inutil, a mai format un număr. Sau poate a repezit un sol călare.

Al doilea apel: Trump – Putin

— Vlăduț?
— Da.
— Donald.
— Știu.
— Ce faci, Vlăduț, ce-am auzit?
— Depinde ce-ai auzit.
— Că ai luat arme de la China și le-ai cheltuit pe Iran.
— Interesant.
— Băăăă, tu ești sandiliu? Parcă aveai treabă în Ucraina!
— Am multe treburi.
— Nu-mi răspunde ca o icoană obosită. Ai dat arme Iranului?
— Nu.
— Sunteți identici. Parcă vorbesc cu xeroxul minciunii.
— Donald, relațiile internaționale sunt delicate.
— Delicat e porțelanul. Tu ai război. Xi are Taiwan. Iranul are Hormuz. Eu am prețul benzinei. Concentrează-te. Ai primit armament, da sau nu?
— Da.
— L-ai folosit în Ucraina?
— În principiu.
— „În principiu” nu e răspuns. E ceață cu accent slav.
— Geopolitica este fluidă.
— Aha. Deci le-ai plimbat.
— Nu am spus asta.
— Nici nu trebuia. Tu ești genul de om care, dacă primește extinctoare, le trimite la grătar și după aia întreabă de ce a ars blocul.

Aici, spun sursele noastre inexistente, Putin a oftat cu aerul omului care a vrut un imperiu și s-a trezit într-o ceartă de familie între nași prost dispuși.

— Donald, tu nu înțelegi relațiile strategice.
— Ba le înțeleg excelent. Eu te întreb, tu minți, eu insist, tu filosofezi, apoi se scumpește motorina. Uite relația strategică.

Intră și Xi pe linie, fiindcă iadul merită conferință

Într-o lume normală, aici apelul s-ar fi încheiat. În lumea noastră, reapare Xi. Nu știm dacă tehnic sau metafizic. Dar reapare.

— Sunt tot eu.
— Perfect, a zis Trump. Facem conferință. Îmi place transparența.
— Nu-ți place.
— Corect, dar dă bine. Xi, spune-i și lui Vlăduț ce mi-ai spus mie.
— Că nu am dat arme Iranului?
— Nu, partea cealaltă. Aia poetică.
— Că le-am dat rușilor?
— Exact. Putin, ai auzit?
— Am auzit.
— Și?
— Nu comentez.
— Fantastic. Liderii lumii vorbesc ca niște administratori de depozit prinși cu lipsă la inventar. Xi zice că ți-a dat, tu nu comentezi, Iranul nu știe nimic, iar eu trebuie să explic de ce costă plinul cât o cină cu homar.
— Prețurile globale sunt complexe, a spus Xi.
— Da, mai ales când voi doi faceți Sudoku cu rachete.
— Este o formulare lipsită de eleganță, a spus Putin.
— Și invadarea vecinilor ce e, balet?

Ce se întâmplă când minciuna devine limbă oficială

Aici e toată frumusețea neagră a scenei.

Trump nu poate admite că gestionează lumea prin impuls, ton și postare.

Xi nu poate admite nimic care miroase a trafic strategic pe sub masă.

Putin nu poate admite că primește, consumă, pierde și tot nu-i ajunge.

Așa că fiecare vorbește în dialectul preferat al puterii târzii: negare, insinuare, calm fals și „nu comentăm”.

Deasupra lor plutește planeta, această biată bilă albastră administrată periodic ca un grup de WhatsApp cu arme nucleare.

Finalul apelului: fiecare iese mai prost decât a intrat

— Bun, a zis Trump. Vreau să fie clar. Nimeni nu mai dă nimic nimănui.
— Foarte bine, a zis Xi.
— Foarte bine, a zis și Putin.
— Iranului nu-i mai dă nimeni nimic.
— Evident, a zis Xi.
— Firește, a zis Putin.
— Și Ucraina? a întrebat Trump.
— Ce-i cu ea? a zis Putin.
— Cu ea parcă aveai treabă.
— Am.
— Păi și?
— E complicat.
— Tu ai numai două stări: „e complicat” și „nu comentez”.
— Sunt stări utile.
— Xi, tu ce zici?
— Că piața globală are nevoie de stabilitate.
— Tradus, a zis Trump: fiecare vrea scandalul altuia și liniștea proprie.
— Este o formulare surprinzător de exactă, a spus Xi.
— Mulțumesc. Sunt foarte bun când nu încerc.

Și aici convorbirea s-ar fi putut încheia. Dar Trump a mai avut o ultimă izbucnire de sinceritate involuntară:

— Ascultați-mă bine amândoi. Dacă mai aflu că vă pasați arme, petrol, minciuni și războaie unul altuia, o să fiu extrem de dur.
— Cum? a întrebat Xi.
— O să postez.
— A, a zis Putin. Atunci e grav.
— Foarte grav, a completat Xi.

Morală provizorie pentru o lume definitiv obosită

Așa arată, pe scurt, o bună parte din ordinea globală:

un american care întreabă brutal,

un chinez care răspunde ca un seif cu picioare

și un rus care se ascunde în ceață ca un hoț de benzină surprins lângă cisternă.

Iar dedesubt, state, piețe, rute maritime, fronturi și milioane de oameni care plătesc factura acestui teletembelism de vârf.