Se vor face angajări la stat: salarii entry level uriașe, mister de nivel strategic și spor de respirat aer instituțional

După surprinzătorul succes al anunțului de recrutare la SRI, n-ar fi deloc exclus ca România să intre, dintr-o clipă în alta, într-o nouă etapă istorică: deschiderea largă a porților către acele instituții despre care cetățeanul obișnuit știe puțin, contribuabilul plătește mult, iar angajatul nu poate spune niciodată exact cât câștigă, fiindcă „nu se cade”, „nu se spune”, „nu e frumos” și, în unele cazuri, „nu e pentru nivelul tău de acces”.

România pare pregătită să descopere noua modă a recrutărilor spectaculoase în instituții discrete

Ne putem aștepta, așadar, ca statul român să descopere brusc farmecul recrutării moderne. Nu va promite doar stabilitate, program previzibil și cafea la automat.

Va promite, probabil, cariere fascinante în instituții cu nume lungi, atribuții misterioase și organigrame care par desenate de un arhitect care a lucrat cândva și la piramide.

Tinerii absolvenți de talent vor fi invitați, poate foarte curând, să aplice.

Condițiile vor fi simple: să fie flexibili, disciplinați, răbdători, discreți, rezistenți la ședințe inutile și capabili să nu pună întrebări directe despre salariu înainte de a fi absorbiți complet în ecosistem.

AAAS ar putea căuta specialiști în administrarea lucrurilor pe care statul le-a avut cândva

Prima instituție care s-ar putea trezi prinsă în febra recrutărilor este, firesc, AAAS, urmașa spirituală a fostei AVAS, acel loc mitologic în care activele statului au fost administrate, valorificate, recalibrate, împachetate, despachetate, mutate dintr-un sertar în altul și, uneori, privite cu melancolie.

Postul posibil: consultant junior în supravegherea strategică a patrimoniului cu destin incert.

Candidatul ideal ar trebui să aibă studii superioare, capacitate de analiză, răbdare de fier și aptitudinea rară de a citi un dosar de privatizare din anii ’90 fără să înceapă să râdă sau să plângă.

Experiența în lucrul cu arhive prăfuite ar constitui avantaj.

Experiența în lucrul cu fantome economice ar constitui avantaj major.

Salariul ar fi, desigur, entry level.

Dar entry level în înțelesul profund românesc al expresiei:

intri pe ușă ca debutant și descoperi, după câteva luni, că indemnizația, sporurile, comisiile, consiliile, proiectele și micile adaosuri instituționale pot transforma debutul într-o formă discretă de prosperitate administrativă.

Nu s-ar oferi detalii în anunț, pentru că banii statului sunt publici doar când trebuie încasați de la contribuabil.

Când trebuie explicați, devin brusc secrete bine păzite.

Autoritatea pentru ceva foarte important ar putea recruta oameni care să vegheze la ceva și mai important

Ar putea urma, desigur, acele agenții cu denumiri glorioase, construite din cuvinte precum „reglementare”, „supraveghere”, „administrare”, „monitorizare”, „strategie”, „control”, „infrastructură”, „digitalizare” și „reziliență”.

Aceste instituții nu apar niciodată pe radarul cetățeanului până când nu se află că cineva de acolo are salariu de director european, program de funcționar local și responsabilitate de norișor administrativ.

Atunci, pentru două zile, lumea se miră. Ba se și indignează un pic. Apoi uită. Instituția continuă să existe. Sporul continuă să curgă. Organigrama continuă să înflorească.

Posturile ar putea fi destinate unor tineri dinamici, capabili să lucreze într-un mediu competitiv, adică într-un birou unde competiția principală este pentru scaunul ergonomic cel mai bun și pentru locul de parcare cel mai aproape de intrare.

Beneficiile ar putea suna impecabil:

pachet salarial motivant, tichete, decontări, concedii, stabilitate, posibilitatea de a participa la cursuri, seminarii și conferințe unde se explică, în trei zile la munte, de ce transparența este o valoare fundamentală care nu trebuie aplicată chiar peste tot.

Agenția națională pentru supravegherea supravegherii s-ar putea pregăti să caute debutanți

România are o mare pasiune pentru supraveghere.

Dacă există o activitate, trebuie supravegheată.

Dacă există o supraveghere, trebuie reglementată.

Dacă există o reglementare, trebuie monitorizată.

Dacă există o monitorizare, trebuie creat un departament care să evalueze eficiența monitorizării reglementate a supravegherii inițiale.

Nu ar fi, deci, deloc surprinzător să apară curând noi posturi de inspector asistent în cadrul Agenției Naționale pentru Supravegherea Supravegherii.

Candidatul ideal ar trebui să aibă diplomă, seriozitate și capacitatea de a folosi expresii precum „în vederea operaționalizării cadrului procedural” fără să i se miște niciun mușchi al feței.

Ar fi obligatorie disponibilitatea pentru lucru în echipă, mai ales în echipe în care nimeni nu știe exact cine decide, dar toată lumea știe cine semnează prezența.

Salariul ar rămâne confidențial, pentru a proteja demnitatea angajatului și tensiunea arterială a contribuabilului.

Oficiul pentru armonizarea armonizării ar putea avea nevoie de experți în aliniere

Nicio țară europeană serioasă nu poate funcționa fără armonizare.

Trebuie armonizate legi, proceduri, strategii, metodologii, direcții, subdirecții și, la nevoie, pauzele de masă.

România a înțeles acest lucru și a dus armonizarea la rang de artă administrativă.

De aceea, ar putea apărea curând posturi la Oficiul pentru Armonizarea Armonizării, structură esențială în asigurarea coerenței dintre lucrurile care oricum nu se întâmplă.

Atribuțiile principale ar fi previzibile:

redactarea de note, participarea la grupuri de lucru, reformularea concluziilor, transmiterea punctelor de vedere și retrimiterea punctelor de vedere către alte instituții care vor formula, la rândul lor, puncte de vedere asupra punctelor de vedere deja formulate.

Cerință eliminatorie: capacitatea de a scrie trei pagini fără să spui nimic compromițător, clar sau definitiv.

Cerință preferențială: experiență în folosirea expresiei „urmează să analizăm oportunitatea”.

Comisia pentru viitorul luminos al dosarelor vechi ar putea angaja consilieri

Un alt domeniu cu mare potențial ar fi gestionarea dosarelor vechi.

România este o țară care nu aruncă nimic. Nici metehne, nici promisiuni, nici hârtii.

Totul se păstrează.

Totul se arhivează.

Totul se poate redeschide, reevalua, reanaliza și, la nevoie, îngropa mai adânc, cu număr de înregistrare.

Comisia pentru viitorul luminos al dosarelor vechi ar putea căuta consilieri debutanți care să poată distinge între un dosar uitat, un dosar sensibil, un dosar imposibil și un dosar care nu trebuie găsit exact acum.

S-ar putea oferi un mediu de lucru stabil, aer de arhivă, lumină fluorescentă, acces la ștampile și satisfacția rară de a contribui la continuitatea administrativă a stagnării.

Salariul ar fi competitiv.

Nu s-ar preciza cu cine concurează, dar sigur ar concura cu ceva. Poate cu bunul-simț.

Agențiile cu salarii la secret, următorul vis românesc în variantă cu ecuson

Marea frumusețe a acestor instituții ar fi, desigur, discreția.

În mediul privat, candidatul întreabă cât câștigă.

În statul profund-birocratic, candidatul ar învăța să nu întrebe prea devreme.

Mai întâi s-ar familiariza cu misiunea. Apoi cu valorile. Apoi cu secretariatul. Apoi cu fișa postului. Abia la final ar descoperi că salariul, deși entry level, pare să fi intrat în instituție pe la intrarea VIP.

Totul ar fi formulat delicat: „pachet atractiv”, „venituri corespunzătoare nivelului de responsabilitate”, „drepturi salariale conform legislației în vigoare”, „alte beneficii prevăzute de cadrul normativ aplicabil”.

Tradus în românește: nu te privește încă, dar s-ar putea să-ți placă.

Iar cetățeanul ar rămâne cu întrebarea simplă: dacă salariile sunt plătite din bani publici, de ce par uneori administrate ca niște secrete de familie?

Nu discutăm despre date personale, fluturași individuali și detalii intime.

Discutăm despre grile, venituri, sporuri, indemnizații, mecanisme, bugete.

Adică despre banii țării. Acei bani care devin foarte publici când trebuie luați și foarte discreți când trebuie urmăriți.

România s-ar putea pregăti să premieze debutantul strategic

Paradoxul românesc este delicios și amar:

un inginer bun, un medic tânăr, un profesor competent sau un specialist adevărat poate fi tratat salarial ca un mobilier secundar al națiunii.

În schimb, un debutant intrat într-o agenție bine plasată ar putea descoperi rapid că statul știe să fie generos, cu condiția să nimerești culoarul corect.

Nu ar trebui să construiești poduri.

Nu ar trebui să repari spitale.

Nu ar trebui să predai matematică unor copii care nu mai au răbdare nici cu tabla, nici cu lumea.

Nu ar trebui să scrii cod, să operezi pacienți, să salvezi vieți sau să repari o rețea electrică.

Uneori ar fi suficient să intri într-o structură unde se administrează, se supraveghează, se coordonează, se evaluează și se participă.

Participarea, în România, este o competență profesională subestimată.

Omul participă. Participă la ședințe. Participă la grupuri. Participă la consultări. Participă la seminarii. Participă la mese rotunde. Participă la formări.

Participă atât de mult, încât la un moment dat nimeni nu mai întreabă ce a produs. Important este că a participat instituțional.

Posturile esențiale care probabil nu vor apărea în grila de recrutare

Și totuși, aici apare marea nedreptate.

Guvernul României nu pare pregătit să facă pasul decisiv.

Ar putea recruta consilieri, experți, inspectori, referenți, directori, adjuncți, coordonatori, responsabili și responsabili ai responsabililor. Dar nu pare dispus să scoată la concurs internațional posturile cu adevărat esențiale pentru buna funcționare a guvernării.

De pildă, ar trebui creat urgent postul de Specialist internațional în bun-simț aplicat. Condiții: minimum zece ani de experiență în a spune „nu avem bani pentru prostii”. Salariu: mare, dar meritat.

Apoi, postul de Director general pentru oprirea risipei înainte de inaugurare.

Atribuții: intră în minister, vede proiectul, întreabă „cât costă?”, apoi întreabă „de ce?”, apoi oprește plata până când cineva răspunde inteligibil.

Ar mai fi nevoie de un Înalt comisar pentru eliminarea ședințelor care puteau fi e-mailuri.

Acest om ar salva anual mii de ore, tone de cafea și milioane de neuroni funcționărești.

Nu în ultimul rând, România ar avea nevoie de un Arhitect-șef al responsabilității personale.

Un om care să pună, pe fiecare act public, o întrebare simplă: cine răspunde dacă această minunăție administrativă se dovedește o tâmpenie scumpă?

Concurs internațional pentru funcția de adult în cameră

Cel mai important post ar trebui însă să fie acesta: adult în cameră.

România are nevoie disperată de un adult în cameră.

Un om care să stea la masa Guvernului și, când începe festivalul de promisiuni, să ridice mâna.

„Cu ce bani?”

„În cât timp?”

„Cine face?”

„Cine răspunde?”

„Ce tăiem ca să plătim asta?”

„De ce mai înființăm o agenție?”

„De ce angajăm încă o sută de oameni ca să monitorizeze ce nu au reușit să facă ceilalți trei sute?”

Acest post ar trebui scos la concurs internațional. Nu fiindcă românii nu ar putea avea bun-simț, ci fiindcă sistemul local are o capacitate fabuloasă de a-l neutraliza. Intră omul normal în instituție și, după șase luni, vorbește în acronime, cere avize, invocă proceduri și nu mai poate spune „prostie” fără să o transforme în „necorelare de oportunitate”.

Marea reformă care încă nu intră în anunțurile de angajare

Adevărata reformă nu ar însemna să mai angajezi niște tineri inteligenți în agenții cu salarii frumoase și misiuni neclare.

Adevărata reformă ar însemna să aduci competență reală exact acolo unde statul român produce pagubă, întârziere și ridicol.

Să cauți oameni care știu să facă bugete.

Oameni care știu să închidă robinete de risipă.

Oameni care pot simplifica proceduri.

Oameni care pot digitaliza fără să transforme fiecare platformă publică într-un sicriu cu parolă.

Oameni care pot evalua performanța.

Oameni care pot spune unui ministru: „Nu, asta e o prostie.”

Dar asemenea oameni ar fi periculoși.

Ei nu intră ușor în peisaj.

Nu iubesc limbajul de lemn.

Nu respectă inutilul doar pentru că are antet.

Nu se emoționează în fața ștampilei.

Nu confundă organigrama cu realizarea.

Nu cred că o instituție devine eficientă pentru că i-ai mai adăugat o direcție, două servicii și un compartiment de relații intercompartimentale.

Până atunci, să fim pregătiți pentru eternitatea administrativă

Așadar, dragi tineri, fiți cu ochii pe anunțurile statului.

Dintr-o clipă în alta, s-ar putea să se caute oameni serioși, dinamici, discreți, adaptabili, capabili să lucreze sub presiune și să nu deranjeze prea tare aerul condiționat al sistemului.

Veți avea, probabil, ocazia să contribuiți la proiecte importante, despre care nu veți putea vorbi limpede.

Veți putea lucra în instituții cu impact major, imposibil de măsurat.

Veți putea participa la strategii, comisii și programe. Veți învăța că transparența este o valoare sfântă, mai ales când se aplică altora.

Iar salariul? Salariul va fi entry level. Firește.

Doar că, în anumite colțuri ale statului român, entry level nu înseamnă intrarea în carieră. Înseamnă intrarea într-o lume paralelă, unde debutantul pășește timid pe ușă și descoperă că, dincolo de ea, austeritatea este pentru public, iar stabilitatea este pentru inițiați.

Până când Guvernul României va scoate la concurs internațional funcțiile de luciditate, competență, răspundere, bun-simț și adult în cameră, ne putem pregăti pentru recrutările clasice.

Agenții, autorități, oficii, comisii, departamente. Toate importante. Toate strategice. Toate indispensabile.

Atât de indispensabile încât, dacă mâine ar dispărea jumătate dintre ele, probabil prima întrebare a cetățeanului ar fi: „Și exact cu ce se ocupau?”