Ce a mai rămas secret în România de azi?

Să ne prefacem, pentru început, că suntem naivi. Să ne prefacem că România este o țară transparentă, aerisită, scăldată în lumina caldă a democrației funcționale. O țară în care instituțiile răspund prompt, contractele publice sunt clare, numirile se fac pe competență, salariile de la stat se văd fără binoclu, companiile strategice sunt apărate strategic, nu mulse strategic, iar deciziile grele se iau după o analiză serioasă, nu după telefonul primit de la „cine trebuie”.

Țara în care totul se știe, dar nimic nu se poate dovedi

Să ne prefacem că secretul, în România, mai există doar acolo unde este firesc să existe: în dosarele de securitate națională, în datele personale ale cetățenilor, în operațiunile militare, în anchetele sensibile, în secretele comerciale legitime.

Adică în acele locuri unde discreția nu este un paravan pentru șmecherie, ci o condiție de funcționare.

Frumos, nu?

Acum să revenim pe pământ. Cu grijă, că terenul e alunecos.

Secretul românesc nu ascunde statul. Ascunde combinația

În România de azi, nu prea mai există secrete absolute.

Trăim într-o țară în care se scurge tot: documente, înregistrări, stenograme, conversații, fotografii, capturi de ecran, contracte, ponturi, numiri, certuri, negocieri, amante, veri, fini, cumetri și verișori de fini.

Totul apare, mai devreme sau mai târziu, într-un fișier, într-o declarație, într-un grup de WhatsApp, într-o investigație sau într-o bârfă cu valoare de document istoric.

Paradoxul este altul: deși se știe aproape tot, aproape nimic nu produce consecințe.

Aici se află arta românească a secretului.

Nu în ascunderea perfectă a informației, ci în neutralizarea ei.

Secretul nu mai este o cameră închisă.

Este o cameră deschisă, în care intră toată lumea, vede elefantul din mijloc, îl fotografiază, îl descrie, îl comentează, apoi pleacă acasă pentru că elefantul are pile.

România nu este țara în care nu se știe.

Este țara în care se știe, dar „nu e momentul”, „nu sunt probe suficiente”, „trebuie nuanțat”, „procedura e în curs”, „să vedem ce zice instanța”, „nu putem generaliza”, „așa funcționează sistemul”.

Secretul românesc nu ascunde realitatea. O face inofensivă.

Salariile la secret și rușinea plătită din bani publici

Unul dintre cele mai comice secrete românești este salariul public care se comportă ca un secret de stat.

Nu vorbim despre fluturașul personal al cuiva, nici despre date intime, nici despre CNP-ul funcționarului dintr-o autoritate obscură cu nume lung și rost neclar.

Vorbim despre grile, sporuri, indemnizații, bonusuri, consilii de administrație, sinecuri, cumuluri, proiecte și alte minuni contabile plătite din bani publici.

Aici se lasă brusc ceața.

Când cetățeanul trebuie să plătească taxe, statul devine foarte comunicativ.

Îți trimite somații, notificări, decizii, penalități, dobânzi.

Știe unde stai, cât ai întârziat, ce ai declarat, ce n-ai declarat, ce ai greșit cu două virgule într-un formular care pare tradus din sanscrită fiscală.

Când întrebi însă cât costă o agenție, o autoritate, un consiliu, o schemă de personal, o cohortă de directori sau un debutant strategic intrat pe ușa discretă a sistemului, transparența începe să transpire.

Salariile devin „date sensibile”.

Sporurile devin „conform legislației în vigoare”.

Veniturile devin „drepturi salariale”.

Iar banii publici devin, printr-un miracol birocratic, o formă de intimitate bugetară.

Statul român nu se jenează că plătește mult. Se jenează că am putea afla prea exact cui.

Secretul licitațiilor cu câștigător cunoscut dinainte

Mai există apoi secretul licitațiilor publice, acea specie rară de competiție în care toată lumea pare să alerge, dar câștigătorul are deja prosopul pe scaun.

Teoretic, totul este transparent.

Avem platforme, anunțuri, criterii, documentații, termene, contestații.

Practic, sunt licitații care arată ca un costum croit pe dimensiunile unui singur om.

Dacă ai un umăr mai lat, nu încapi.

Dacă ai un preț mai bun, nu contează.

Dacă ai experiență reală, nu ai exact experiența cerută.

Dacă vrei să intri curat, descoperi că ușa se deschide doar cu clanța potrivită.

Secretul nu mai este că se aranjează. Secretul este cum se formulează aranjamentul astfel încât să pară procedură.

Asta e frumusețea modernă a administrației: șmecheria nu mai vine în trening, cu lanț gros și mapă de piele.

Vine în limbaj tehnic, cu anexe, fișe de conformitate, indicatori de eligibilitate și justificări scrise într-o română care pare creată să descurajeze oxigenul.

Secretele serviciilor și serviciile secretelor

Firește, când spui „secret” în România, lumea se gândește imediat la servicii. Acolo imaginația publică începe să fiarbă.

Cine pe cine ascultă?

Cine pe cine împinge?

Cine pe cine acoperă?

Cine este al cui?

Cine a fost plantat, crescut, protejat, abandonat, recuperat?

Adevărul este că nu știm. Și, de multe ori, nici nu avem cum să știm. Dar simțim.

Simțim acea zonă tulbure în care politica, afacerile, justiția, presa și informațiile se ating fără să se salute public.

Simțim când un personaj mediocru urcă prea repede.

Simțim când un dosar extrem de important doarme prea frumos, ani în șir.

Simțim când o carieră pare împinsă de o mână invizibilă.

Simțim când anumite uși se deschid doar pentru oamenii care nu bat niciodată.

Problema nu este existența secretelor operative.

Orice stat are nevoie de ele.

Problema este suspiciunea că, în România, secretul operativ se amestecă uneori cu secretul de protecție a clientelei. Iar când cele două se confundă, cetățeanul nu mai știe dacă statul îl apără pe el sau își apără colecția de personaje utile.

Secretul politic: toți se ceartă ziua și negociază seara

Mai avem secretul politic. Acesta este cel mai transparent dintre toate.

Românii încă mai sunt invitați să creadă că partidele se luptă pe principii. Că unii apără reforma, alții stabilitatea, unii tradiția, alții modernizarea, unii poporul, alții Europa, unii suveranitatea, alții responsabilitatea.

Pe scenă, duel. În culise, cafea.

Cei care se insultă la prânz pot negocia împreună seara.

Cei care anunță linii roșii dimineața le mută discret până la apus.

Cei care spun „niciodată” în campanie descoperă, după alegeri, că „niciodată” era o metaforă.

Secretul politic românesc este că nu există dușmănii definitive.

Există doar tarife, conjuncturi și formule de împărțire.

Ideologiile sunt costume de gală. Puterea se discută în haine de lucru.

Secretul cel mare: nimeni nu răspunde

După ce desfacem toate aceste noduri — salarii, licitații, servicii, sinecuri, contracte, numiri, alianțe, companii strategice — ajungem la secretul central al României.

Nu cine ia. Nu cine dă. Nu cine aranjează. Nu cine semnează. Nu cine sună. Nu cine acoperă…

Secretul cel mare este cum se face că, după toate acestea, aproape nimeni nu răspunde.

Asta este adevărata criptografie națională.

Nu codul secret, ci impunitatea.

Nu seiful, ci labirintul.

Nu tăcerea, ci zgomotul suficient de mare încât să nu se mai audă întrebarea simplă: cine plătește pentru prostia asta?

În România, răspunderea este mereu în alt birou.

A fost ministrul, dar a semnat secretarul de stat.

A fost secretarul, dar a propus direcția.

A fost direcția, dar a avizat comisia.

A fost comisia, dar a aplicat legea.

A fost legea, dar a fost proastă.

A fost proastă, dar nimeni nu mai știe cine a făcut-o.

Răspunderea circulă prin instituții ca un colet fără destinatar.

Ce a mai rămas secret?

Așadar, ce a mai rămas secret în România de azi?

Nu mare lucru, dacă vorbim despre informație brută.

România este o țară găurită, prin care curg permanent scurgeri, zvonuri, capturi, dezvăluiri și documente. Secretul clasic a cam murit. L-a ucis tehnologia, l-a obosit presa, l-a spart chiar sistemul, prin propriile lui răfuieli interne.

Dar a rămas secretul mai perfid: mecanismul prin care adevărul devine inutil.

Știm, dar nu se întâmplă nimic. Vedem, dar nu se mișcă nimic. Aflăm, dar nu răspunde nimeni. Ne indignăm, dar indignarea expiră. Scandalul ține trei zile. Memoria publică obosește. Sistemul respiră ușurat și se întoarce la lucru.

Ce a mai rămas secret în România?

Poate doar atât: locul exact în care se oprește statul și începe combinația. Dar nici acesta nu e un secret perfect.

E doar o linie desenată cu creionul, pe care cei care știu s-o calce o șterg de fiecare dată cu talpa.