Jaful cu legitimație de serviciu: adevăratul cancer care ține România pe loc

Eugen Rădulescu, consilier al guvernatorului BNR, pune degetul pe rana pe care politica românească încearcă s-o acopere cu vorbe despre „stabilitate”, „responsabilitate” și „negocieri”.

O declarație puternică și la obiect

În opinia sa, marea luptă de după căderea Guvernului Bolojan nu este între partide, doctrine sau formule de guvernare, ci între cei care vor să continue extragerea de rente din economia națională și cei care au început să stingherească acest mecanism.

Altfel spus: nu se negociază doar un guvern, se negociază supraviețuirea jafului.

19:02, 25.02.2026 • ECONOMIE

BNR trage un semnal de alarmă: 5 milioane de români ar putea munci până la 70 de ani

Când statul devine cămară pentru privilegiați

Declarația lui Eugen Rădulescu are forță tocmai fiindcă taie prin perdeaua de fum a politicii de televizor.

„Dimensiunea incredibilă a jafului din instituții e adevăratul cancer care roade vitalitatea societății românești” zice Eugen Rădulescu.

Nu vorbește despre mici disfuncții, despre „probleme de sistem” rostite moale, cu aer tehnocratic, ci despre ceva mult mai brutal: „dimensiunea incredibilă a jafului” din instituții.

Formula este grea, dar nu pare deloc exagerată.

În România, prea multe instituții publice au ajuns să funcționeze ca niște aparate de extras bani, privilegii, contracte, sinecuri și influență.

Nu statul servește cetățeanul, ci cetățeanul alimentează, prin taxe, facturi și prețuri umflate, o rețea de băieți instalați strategic în punctele unde curge banul.

Asta este partea toxică: jaful nu mai arată mereu ca o lovitură spectaculoasă, cu mască pe față și sac în spate.

Arată ca un consiliu de administrație, ca o regie autonomă, ca o autoritate de reglementare, ca o companie de stat, ca o semnătură pusă pe un document perfect legal la prima vedere.

Bolojan și lumina aprinsă în cămară

Rădulescu reia și metafora folosită de Ilie Bolojan, aceea cu lumina aprinsă în cămară, unde se vedeau șobolanii.

Imaginea a prins fiindcă românii au înțeles imediat despre ce este vorba. Nu era o figură de stil sofisticată. Era o constatare de bun-simț.

Când aprinzi lumina într-un sistem care a trăit ani de zile din întuneric, nu descoperi doar praf. Descoperi trasee, obiceiuri, complicități, oameni care se mișcă repede spre colțuri, sperând că publicul nu va apuca să-i vadă.

Iar reacția violentă împotriva lui Bolojan poate fi citită și așa:

nu ca revoltă doctrinară, nu ca dezacord fin pe programul de guvernare, ci ca panică a celor deranjați în propriul ecosistem de rente.

Politica mare și prada din subsol

Aici stă miza reală a momentului.

Viitorul guvern nu va fi judecat doar după componență, sigle și comunicate solemne. Va fi judecat după întrebarea simplă: continuă curățenia sau pune la loc capacul?

Pentru că, dacă noul Executiv va prefera liniștea mlaștinii, România va mai pierde câțiva ani buni.

Nu din cauza destinului, nu din cauza geografiei, nu din cauza „mentalității poporului”, ci din cauza unui mecanism perfect pământesc:

resurse publice capturate, instituții slăbite, bani scurși prin conducte invizibile și protejați politic.

Cancerul nu se tratează cu parfum

Eugen Rădulescu spune un lucru pe care clasa politică îl evită cu grijă:

România nu este săracă doar pentru că nu produce destul. Este ținută pe loc și pentru că i se fură prea mult din ceea ce produce.

De aceea, discuția despre viitorul guvern trebuie dusă dincolo de aritmetica parlamentară.

Nu ajunge să avem un premier, niște miniștri și o poză de familie la Palatul Victoria.

Întrebarea adevărată este dacă noua putere va avea curajul să intre în cămară cu lumina aprinsă sau va face ceea ce sistemul știe cel mai bine:

va închide ușa încet, va da drumul la televizor și va spera că românii uită mirosul.

„Dimensiunea incredibilă a jafului din instituții e adevăratul cancer care roade vitalitatea societății românești” zice Eugen Rădulescu.

O zic mulți, foarte mulți. Sute și mii de persoane publice care înțeleg perfect ce se întâmplă cu România. O zic bine, o zic frumos și o zic degeaba.

Fiindcă, din păcate, România de azi are suficiente perechi de cătușe. Dar nu vrea deloc să le folosească.