Care este cea mai comodă funcție din România

Există în România o obsesie veche pentru funcțiile „mari”. Președinte, ministru, parlamentar, primar, șef de agenție, director, secretar de stat. Omul visează înalt, fiindcă așa l-a învățat mitologia noastră publică: dacă tot te bagi în politică, măcar să ieși cu girofar, escortă și o privire solemnă de om care semnează soarta continentului din biroul cu perdele grele.

Numai că adevărata inteligență administrativă nu stă întotdeauna în vârful piramidei.

Uneori, rafinamentul maxim al parazitismului democratic se găsește mai jos, mult mai jos, într-o zonă modestă ca aparență, dar spectaculoasă ca randament: funcția de consilier local.

Acolo, în acea bancă liniștită a politicii de provincie sau de sector, pulsează una dintre cele mai comode, mai elastice și mai nedureros lucrative demnități la care poate spera realist un om normal, fără geniu, fără eroism și fără cine știe ce aptitudini.

Nu e funcția care îți dă putere absolută. Tocmai de-aia e atât de bună.

Măreția discretă a unei funcții pe care n-o bagă nimeni în seamă

Consilierul local are marele avantaj că există fără să deranjeze imaginarul public. Nu e suficient de sus încât să fie urât permanent, dar nici suficient de jos încât să fie nevoit să muncească în sensul clasic al cuvântului.

E într-o zonă de confort aproape filosofic.

Primarul e înjurat.

Viceprimarul e suspectat.

Prefectul e confundat cu altceva.

Deputatul și senatorul au deja imaginea clasică de beneficiar profesionist al sistemului.

Ministrul e carne de tun mediatic.

Până și directorul de școală sau șeful de spital intră, din când în când, în colimatorul lumii.

Dar consilierul local? El plutește.

El traversează viața publică precum o rață pe lac: deasupra pare calm, dedesubt nu știm exact ce face, iar lumea, sincer vorbind, uită des că există.

Asta e prima mare victorie a funcției: lipsa de presiune.

Nu te caută televiziunile să te întrebe de deficit, de Schengen, de NATO, de cursul euro sau de ce nu merge economia.

Nu-ți cere nimeni viziune geostrategică.

Rareori te întreabă cineva ceva și, dacă te întreabă, aproape sigur e despre o bordură, un parc, un sens unic, un PUZ, niște parcări sau o groapă care a înghițit suspensia unui Logan.

Adică probleme suficient de concrete încât să pară serioase, dar suficient de mici încât să poți răspunde cu două vorbe și un ridicat din umeri.

Responsabilitate puțină, importanță suficientă

Aici se ascunde farmecul acestei poziții.

Consilierul local are exact doza aceea ideală de importanță publică: destulă cât să se creadă om politic, prea puțină cât să fie tras serios la răspundere.

E ca un actor secundar într-un serial lung: apare în cadru, ia bani, are replici, dar dacă episodul iese prost, vina merge în altă parte.

Să fim sinceri:

Câți cetățeni știu numele tuturor consilierilor locali din orașul lor?

Câți le urmăresc voturile?

Câți citesc ordinea de zi a ședințelor?

Câți își notează care a fost pentru, care împotrivă și care a lipsit elegant, motivat sau nemotivat?

Foarte puțini. Ridicol de puțini.

Asta înseamnă că poți naviga ani buni prin viața publică având o legitimație, o indemnizație, o minimă aură de „persoană implicată civic” și o răspundere aproape dizolvată în ceața colectivă a consiliului.

Ești acolo când se votează ceva, dar rareori ești tu fața acelui ceva.

Dacă iese bine, faci parte din succes.

Dacă iese rău, „s-a decis în consiliu”.

Formularea asta impersonală este o capodoperă de protecție psihologică și politică.

Este funcția ideală pentru ambiția mică și obrazul mare

România este plină de oameni care nu au vocație de lider, dar au o sănătoasă apetență pentru avantajele puterii.

Nu vor neapărat să conducă.

Ar fi obositor. Nu vor nici să răspundă pentru prea multe. Ar fi riscant.

Vor, în schimb, să fie „acolo”.

Să conteze puțin.

Să aibă un cuvânt.

Să poată suna pe cine trebuie.

Să poată intra undeva fără să stea la coadă.

Să poată spune la o masă: „Lasă, că vorbesc eu”.

Pentru acest profil psihologic atât de românesc, consiliul local este habitatul perfect.

Nu cere anvergură, cere prezență.

Nu cere geniu, cere disciplină de partid și o capacitate rezonabilă de a nu te faci de râs în public mai des decât e necesar.

Uneori nici atât.

Există ceva admirabil, aproape poetic, în felul în care această funcție atrage exact oamenii potriviți pentru ea:

indivizi care nu s-ar descurca neapărat într-o competiție reală de idei, dar care înfloresc instantaneu când simt mirosul de ședință, de comisie, de mapă, de semnătură și de mică influență locală.

Ei nu visează istoria. Ei visează accesul.

Iar accesul, în România, e o monedă mai stabilă decât caracterul.

Un salariu mic pentru naivi, o investiție bună pentru inițiați

Privită superficial, funcția nici nu pare mare afacere.

Indemnizația nu te transformă peste noapte în nabab.

Și totuși, aici intervine greșeala de analiză a omului obișnuit. Cine judecă această poziție doar după banii oficiali ratează tot mecanismul.

În România, funcțiile cele mai rentabile nu sunt neapărat cele cu leafă uriașă, ci acelea care îți deschid uși, relații, conexiuni, telefoane utile, vizibilitate controlată și statut local.

Consilierul local nu iese neapărat bogat din funcție.

Dar funcția îi poate unge traseul către alte lucruri: un post mai bun, o sinecură, un contract, o influență, o apropiere de primar, o intrare în partid, o promovare, o recomandare, o numire într-un consiliu de administrație, o mică rețea de favoruri reciproce.

Cu alte cuvinte, consilierul local e adesea mai puțin o destinație și mai mult o platformă de lansare pentru oamenii care au înțeles cum funcționează România reală:

nu te îmbogățești dintr-o singură leafă, ci din ecosistemul creat în jurul unei funcții aparent modeste.

Aici e frumusețea. Pare puțin. Poate produce suficient.

Nu trebuie să fii strălucit. Trebuie doar să reziști la penibil

Asta e partea cea mai încurajatoare pentru mase.

Ca să fii consilier local, rareori trebuie să demonstrezi cine știe ce competență excepțională.

Nu ai nevoie de carismă devastatoare.

Nu trebuie să fii mare orator.

Nu trebuie să cunoști administrație în profunzime, deși ar fi util și chiar civilizat.

Nu trebuie să ai o operă, o idee mare, un proiect de țară sau vreo relație metafizică cu binele public.

Trebuie, în esență, să îndeplinești câteva condiții simple:

să exiști politic, să prinzi un loc pe listă, să nu te împiedici prea spectaculos în propriile propoziții și să ai suficientă răbdare cât să participi la ritualul democratic local fără să izbucnești în sinceritate.

Sinceritatea, în astfel de medii, e de multe ori mai periculoasă decât prostia.

Consilierul local de succes nu este neapărat inteligent. Este adaptat. Știe când să tacă, când să ridice mâna, când să pozeze în cetățean preocupat, când să se indigneze teatral și când să dispară oportun în ceața procedurilor.

E, într-un fel, funcția perfectă pentru mediocritatea organizată.

Nu mediocritatea gălăgioasă, vulgară și evidentă, ci aceea mai rafinată, care a învățat să poarte sacou și să spună „dezvoltare durabilă”, „interesul comunității” și „consultare publică” fără să clipească.

Consiliul local, anticamera eternă a combinației aproape respectabile

Unul dintre marile mistere ale administrației românești este felul în care lucrurile aparent mărunte se transformă, brusc, în chestiuni foarte interesante pentru tot felul de oameni.

Un teren, o autorizație, un regulament, un schimb de destinație, o concesiune, o asociere, o rectificare, o inventariere, o numire.

Nimic nu sună spectaculos. Și totuși, în jurul acestor banalități administrative se învârt energii uriașe.

Consilierul local nu este întotdeauna păpușarul.

Ar fi prea mult spus. Dar de multe ori este omul din cameră.

Omul care știe.

Omul care votează.

Omul care aude înaintea altora.

Omul care poate împinge discret ceva într-o direcție sau măcar poate semnaliza din timp pe unde bate vântul.

Această poziție de intersecție între banal și profitabil face funcția atât de seducătoare.

Nu pentru cetățeanul naiv, care crede că politica locală e despre flori în rond și bănci în parc, ci pentru omul cu instinct de rețea, care înțelege că adevărata putere în România nu se exercită întotdeauna sub reflector, ci adesea în încăperi cu neon obosit, dosare prăfuite și formulări tehnice care adorm orice om normal.

De ce este o aspirație realistă

Să visezi la Președinție e ridicol.

Să visezi la un minister e deja sport de contact.

Să vrei să fii primar într-un oraș mare înseamnă să intri într-un malaxor.

Să ajungi parlamentar cere partid, bani, relații, expunere, stomac și, uneori, un grad alarmant de elasticitate morală.

Dar consilier local?

Asta da, e deja altă poveste. Aici visul coboară din fantasy în realism social.

Funcția este suficient de accesibilă încât să pară la îndemână pentru o mulțime de oameni:

profesori, avocați, mici afaceriști, pensionari energici, activiști de cartier, rude utile, fideli de partid, prieteni de campanie, personaje care au lipit afișe, au distribuit pliante, au fost cuminți când trebuia și vocali când s-a cerut.

Așadar, este poate cea mai democratică dintre sinecurile simbolice ale României.

Nu pentru că ar fi distribuită după merit. Asta ar fi deja science-fiction. Ci pentru că pragul de intrare e relativ mic, iar recompensa de statut e surprinzător de mare pentru cât se cere.

Funcția perfectă pentru o țară care confundă implicarea cu prezența

Consilierul local este, poate, cea mai comodă funcție la care poți aspira realist în România fiindcă rezumă perfect mica noastră filozofie publică:

să fii acolo, dar să nu răspunzi prea tare; să contezi, dar fără povara performanței; să încasezi respectul simbolic al funcției fără efortul proporțional al unei misiuni reale.

E o demnitate care trăiește minunat în țara formelor fără fond, a ședințelor care mimează gravitatea, a comisiilor care îngroapă claritatea și a oamenilor care confundă legitimația cu vocația.

Nu e funcția supremă. E ceva mai subtil. E funcția optimă.

Într-o Românie în care mulți nu vor să schimbe lumea, ci doar să prindă un loc bun la masa ei, consilierul local rămâne visul rezonabil, pragmatic și călduț al ambiției de scară mică.

Nu te urcă în istorie.

Dar te așază foarte confortabil pe marginea ei, cu indemnizația în buzunar și cu iluzia plăcută că participi la destinul comunității.

Iar pentru foarte mulți, sincer vorbind, asta e mai mult decât suficient.