Între tradiție și teroare: Cronica deceniului care a transformat cel mai dur cartier al Istanbulului

Într-o seară, după opt ani petrecuți în Istanbul, jurnalistul Suzy Hansen a mers să-și viziteze niște prieteni care locuiau într-un cartier aflat la aproximativ 25 de minute distanță, dincolo de Cornul de Aur, în districtul Fatih, adânc în vechiul oraș. Cartierul se numea Karagümrük.

Era toamna anului 2015 și, până atunci, milioane de refugiați fugiți din brutalul război civil din Siria ajunseseră în Istanbul. Când au început să traverseze granița sudică a Turciei, în 2011, președintele Recep Tayyip Erdoğan le ceruse turcilor să aibă grijă de sirieni, „frații lor musulmani”. Retorica sa primitoare îl diferenția de mulți lideri occidentali ai vremii, care se temeau atât de grupările fundamentaliste teroriste, cât și de reacțiile islamofobe ale propriilor mișcări naționaliste de dreapta. La acel moment, puțini știau cum avea să funcționeze acest experiment social turco-arab.

După cină, prietenii jurnalistului i-au spus cu uimire:
— Trebuie să mergi pe strada principală din Karagümrük. Toate magazinele au devenit siriene.

În acea seară, jurnalistul a mers pe bulevardul Professor Naci Şensoy și a constatat că aveau dreptate: multe magazine aveau acum firme scrise în arabă. Prietenii săi știau că înțelegea suficient de bine Istanbulul pentru a realiza de ce acest lucru era surprinzător. Potrivit reputației cartierului, Karagümrük era atât de naționalist încât se spunea că taximetriștii refuzau să intre acolo și atât de periculos încât, uneori, nici poliția nu răspundea apelurilor. Zona era cunoscută pentru conservatorismul islamic, droguri, mafie, arme, hoți și pentru figura kabadayı — termen turcesc care desemna un dur al străzii și care căpătase o aură aproape mitică, fiind folosit inclusiv pentru a-l descrie pe Erdoğan.

20:54, 26.03.2026 • SPORT

România pierde la Istanbul și ratează calificarea la Campionatul Mondial

14:17, 22.03.2026 • Internațional

Explozie urmată de prăbușirea a două clădiri în Istanbul: mai multe persoane surprinse sub dărâmături

Locuitorii din Karagümrük îi detestau pe yabancı — străinii, nou-veniții, cei din afară. Era un loc unde tineri fără ocupație urcau pe acoperișuri și trăgeau cu armele spre stele. Părea greu de imaginat cum reușeau sirienii să supraviețuiască într-un asemenea mediu. Jurnalistul a decis să scrie un reportaj despre cartier, pornind de la o întrebare simplă: cum reușesc turcii, kurzii și sirienii să conviețuiască? Privind retrospectiv, părea că revenirea la întrebările fundamentale era singura modalitate de a înțelege o lume care se transforma cu o viteză amețitoare.

Au urmat luni petrecute în Karagümrük, documentând viața de pe bulevardul Professor Naci Şensoy, mărginit de clădiri simple din beton, cu trei etaje, peste care atârnau cabluri electrice și de televiziune. Acolo se aflau frizeria „Foarfeca de Aur”, magazinul de electronice „Steaua și Semiluna”, măcelăria „Istanbul”, „Brutăria Istorică Simit”, o ceainărie naționalistă fără nume, „Piața Girit” și cofetăria „Al Nour”. Strada era suficient de lată pentru o singură mașină și suficient de îngustă încât oamenii să poată conversa de pe un trotuar pe celălalt. Toate străzile din Karagümrük aveau această intimitate, de parcă clădirile s-ar fi pregătit să se îmbrățișeze. În mod firesc, toate privirile erau îndreptate spre stradă, locul unde se desfășura viața.

În cartier au fost întâlniți oameni foarte diferiți. Ismail, reprezentantul local, vorbea cu afecțiune despre trecutul cosmopolit al Turciei, lucru surprinzător având în vedere că se confrunta zilnic cu criminalitatea, drogurile și corupția din zonă. Hüseyin apăra cu vehemență familia siriană care conducea cofetăria. Murat, un frizer fundamentalist islamic aparținând unei confrerii religioase, declara că ar fi dispus să lupte până la moarte pentru Erdoğan. Mai târziu a apărut și Ebru, agent imobiliar și mamă, apropiată de comunitatea romă din zonă și hotărâtă să candideze împotriva lui Ismail la alegerile locale. Au fost purtate conversații cu nenumărați oameni — sirieni, turci și kurzi — și au fost vizitate și alte cartiere ale Istanbulului pentru comparație.

Chiar și după publicarea reportajului, jurnalistul a continuat să revină în Karagümrük. Printre localnici a descoperit o tradiție a solidarității comunitare care amintea de ceea ce urbanista americană Jane Jacobs descria despre cele mai funcționale cartiere din New York. Oamenii vorbeau firesc despre ajutorul oferit refugiaților sirieni — ca și cum ar fi fost un reflex sau o datorie firească — și povesteau cum l-au ajutat pe cineva să-și reconecteze electricitatea ori cum au însoțit o femeie să-și înscrie copilul la școală. Cartierele Istanbulului păstrau o cultură a reciprocității: menținerea nivelului de trai al unuia însemna menținerea nivelului de trai al tuturor. În comparație cu liberalii americani care proclamau public valori despre imigrație, dar rareori ofereau ajutor concret, oamenii din Karagümrük păreau opusul: își ajutau vecinii, iar apoi îi criticau fără menajamente pe la spate.

Această atitudine era alimentată și de un dispreț istoric al multor turci față de arabi. Fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk, și adepții săi kemaliști considerau că Turcia trebuia să lase în urmă trecutul său oriental și să devină o țară occidentală. Cei care aderau puternic la această viziune naționalistă și occidentalizantă vorbeau despre sirieni în termeni profund rasisti: înapoiați, murdari, diferiți de „noi”. Uimea cât de deschis erau exprimate aceste stereotipuri și cât de firești păreau pentru cei care le rosteau.

În schimb, musulmanii religioși — susținătorii lui Erdoğan — îi considerau pe sirieni parte a unei mari comunități islamice, ummah. Ei îl urmau pe Erdoğan și respectau îndemnul acestuia de a avea grijă de „frații musulmani”. Lunile petrecute în Karagümrük ofereau prima impresie clară că sub conducerea lui Erdoğan avea loc o transformare profundă: identitatea națională aparent solidă a Turciei era fracturată și reconstruită.

În acei ani, Istanbulul rămânea un oraș spectaculos: aglomerația veselă de pe trotuarele pietruite, apusurile care colorau văile urbane, feriboturile luminate traversând noaptea granița lichidă dintre continente. Totuși, frumusețea orașului devenise greu de atins. Oamenii se retrăseseră în interior, privind viața prin geamuri. Realitatea părea să existe mai ales pe ecrane, în titluri de presă, imagini și în imaginațiile îngrozite ale oamenilor.

Aceeași stare avea să cuprindă Occidentul un an mai târziu, odată cu Brexitul și alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite, însă Orientul Mijlociu o trăise deja. În Istanbul, nimic nu mai părea normal. Procesul de degradare democratică începuse, iar destrămarea regiunii — dispariția granițelor, a națiunilor și, parcă, a civilizației însăși — schimba felul în care oamenii își priveau viețile și viitorul. Exista sentimentul că violențele și crimele unui secol trecut reveneau sub alte forme într-un nou secol, într-o adevărată epocă a consecințelor.

S-ar putea spune că această destrămare a început odată cu speranța și cu prăbușirea ei rapidă: revoltele din Egipt și Siria din anii 2011–2012. Originea putea fi urmărită chiar mai departe, până la atentatele din 11 septembrie 2001 și invazia Irakului, evenimente care au contribuit la declanșarea Primăverii Arabe. Aceasta nu a reprezentat doar o revoltă împotriva dictatorilor, ci și împotriva influenței și intervențiilor occidentale în regiune. Eșecul Primăverii Arabe nu demonstra o presupusă incapacitate a regiunii de a se democratiza și nici doar forța dictatorilor, ci evidenția cât de profund afectase secolul XX Orientul Mijlociu. Destinul tragic al Siriei nu a putut fi evitat deoarece istoria crease deja condițiile perfecte pentru catastrofă. În tot acest context, singura țară din regiune percepută încă drept „stabilă” și chiar un posibil „model” era Turcia.

Jurnalistul se mutase la Istanbul în 2007, într-o perioadă de optimism și dezvoltare. Păduri dese încă acopereau dealurile orașului, idealiști transformau vechi bănci otomane în muzee de artă, iar malurile Bosforului erau încă sălbatice, deschise tuturor, inclusiv câinilor vagabonzi. Era anul în care Erdoğan, pe atunci prim-ministru, începuse să învingă influența armatei turce, cunoscută pentru tendințele sale autoritare.

Pentru o scurtă perioadă, Erdoğan fusese privit cu optimism. Provenea dintr-un cartier modest al Istanbulului, situat dincolo de Cornul de Aur față de Karagümrük. Tinerețea sa fusese modelată de ascensiunea mișcărilor islamiste din a doua jumătate a secolului XX. După o perioadă petrecută în închisoare pentru recitarea unui poem religios în timpul mandatului său de primar al Istanbulului, Erdoğan revenise în viața publică mai moderat și mai abil politic, vorbind despre drepturile omului și compromis. Unii jurnaliști occidentali îl vedeau chiar ca pe o punte între civilizații. Temerea față de rădăcinile sale islamiste era compensată de viziunea economică a partidului său, care părea modernă și compatibilă cu Occidentul.

Economia Turciei părea să prospere chiar și după criza financiară globală din 2008, iar țara, odinioară marcată de sărăcie, începea să capete un aspect mai prosper, mai ales în Istanbul. Orașul devenise proiectul personal al lui Erdoğan, iar destinul său politic era strâns legat de forța transformatoare și distrugătoare a metropolei. Familia lui Erdoğan provenea dintr-o generație afectată de migrația internă: declinul agriculturii și modernizarea forțată împinseseră milioane de oameni de la sate spre Istanbul. Mulți dintre acești migranți conservatori se stabiliseră în cartiere periferice, dezvoltând propriile rețele sociale și economice și încercând să găsească o modalitate de a fi simultan musulmani și moderni.

Aceasta fusese, în parte, baza succesului lui Erdoğan ca primar popular al Istanbulului în anii 1990. În urma unei campanii electorale dure și pline de insulte — pe care nu avea să o uite niciodată — Erdoğan se prezentase drept un administrator eficient. A îmbunătățit drumurile, transportul public și infrastructura orașului, a rezolvat problema gunoaielor și a modernizat serviciile municipale. Până în momentul în care jurnalistul ajunsese la Istanbul, Erdoğan se mutase deja la Ankara, însă Istanbulul continua să primească fonduri uriașe pentru dezvoltare. Oamenii erau impresionați de noile linii de metrou care traversau orașul dintr-un capăt în altul. A urmat apoi valul investițiilor străine, iar Istanbulul a fost transformat prin zgârie-nori, malluri, poduri, tuneluri și moschei monumentale. A fost nevoie de timp pentru a deveni clar ce anume se pierdea în acest proces.

Treptat, singurul lucru rămas de vândut și exploatat a devenit chiar pământul. În doar câțiva ani, Turcia a trecut printr-un tip de dezvoltare urbană distructivă care în alte state occidentale avusese loc de-a lungul unui secol. Oamenii lui Erdoğan au remodelat țara agresiv: evacuările forțate au devenit frecvente, parcurile Istanbulului au fost distruse, malurile Bosforului mutilate, grădinile și pădurile înlocuite de asfalt și blocuri. Mistreți sălbatici coborau din pădurile distruse și ajungeau pe străzile orașului. Erdoğan vorbea chiar despre construirea unui al doilea Bosfor, ca și cum ar fi avut puterea de a redesena geografia însăși.

Construcția și expansiunea au devenit proiectul imperial al lui Erdoğan, atât în Turcia, cât și în regiune. Implicarea sa în conflictele regionale a adus violența și în interiorul țării. Istanbulul devenise un nod global: oameni din Europa, Orientul Mijlociu, Africa și Asia traversau orașul pentru a ajunge în alte părți ale lumii. Guvernul promova aeroporturile moderne și compania Turkish Airlines ca simboluri ale succesului, în timp ce bogații veneau pentru cumpărături și investiții. Însă restul lumii sosea pe uscat, pe jos sau ascunsă în camioane.

Primii ani ai Primăverii Arabe au adus atât de mulți tunisieni, egipteni și sirieni la Istanbul încât orașul a început să pară și mai globalizat. Până în 2013, efectele războiului împotriva terorismului și ale conflictelor regionale deveniseră evidente. Jihadiști aterizau pe aeroportul din Istanbul și călătoreau apoi spre sudul Turciei. Jurnaliștii intervievau lideri ai facțiunilor siriene în cafenele moderne, iar luptători arabi își făceau cumpărăturile pe aceleași străzi frecventate de localnici și expați.

Apoi, în 2014, a apărut imaginea care avea să schimbe totul: harta Irakului și ascensiunea grupării Statul Islamic (ISIS), o organizație care părea să funcționeze ca un stat mobil, traversând granițe și distrugând ordinea regională. Frica pe care o inspira ISIS nu provenea doar din terorismul său, ci și din ceea ce simboliza: prăbușirea frontierelor, a statelor-națiune și chiar a influenței americane — o negare brutală a ordinii politice create în secolul XX.

Au început atentatele, mai întâi în afara Istanbulului, apoi chiar în interiorul orașului. În fața acestui haos, Erdoğan s-a temut de o posibilă revoltă internă și a reluat conflictul cu kurzii, implicându-se militar și în Siria. Războiul extern a accelerat degradarea democratică internă. Au urmat noi forme de represiune împotriva opoziției politice, a jurnaliștilor, protestatarilor și intelectualilor. Pentru mulți oameni care trăiseră anii optimiști ai Istanbulului de la începutul anilor 2000, transformarea era șocantă și greu de înțeles. Se instala sentimentul că lumea se destramă.

Filosoful Eduardo Mendieta scria că oamenii trăiesc simultan în trei tipuri de temporalitate: timpul individului, timpul societății și timpul lumii naturale. În epoca globalizării, a tehnologiei și a vitezei informației, aceste „spații-timp” se suprapun permanent. Oamenii asistă în timp real la destrămarea societăților și a statelor și privesc neputincioși degradarea planetei, în timp ce propriile repere devin tot mai fragile și instabile. După ani petrecuți în Turcia, jurnalistul simțea că nu mai poate înțelege țara și nici direcția în care aceasta se îndrepta.

Locuitorii din Karagümrük păreau să se confrunte simultan cu mai multe crize psihologice și sociale. Ideologia kemalistă a secolului XX — fundamentul pe care fusese construită Republica Turcă — începea să se destrame. Orașul trecea prin transformări urbane violente, generate de hiper-dezvoltare și de migrația masivă a populației. În același timp, forțe regionale și globale uriașe pătrundeau direct în viața de zi cu zi a oamenilor.

Anul 2015 avea să fie doar începutul uneia dintre cele mai tumultuoase perioade din istoria modernă a Turciei. În timp ce jurnalistul continua să documenteze viața din Karagümrük, militanți ISIS au atacat aeroportul din Istanbul, iar la scurt timp armata turcă a încercat lovitura de stat din 2016 împotriva guvernului. În perioada represivă care a urmat, Erdoğan a lansat un atac amplu asupra instituțiilor statului și asupra mecanismelor democratice: presa, societatea civilă, administrația publică, parlamentul, sistemul judiciar, universitățile, sindicatele și mișcarea politică kurdă au devenit ținte directe.

Nu era vorba doar despre preluarea controlului asupra instituțiilor, ci despre reinventarea lor completă. După cum observa cercetătoarea Esra Çeviker Gürakar, Turcia traversa „o transformare socială, politică, economică și sistemică uluitoare”. În lipsa unei opoziții reale, Erdoğan a consolidat puterea executivă, a modificat structura statului și a extins influența regională a țării aproape simultan, construind un sistem prezidențial hipercentralizat — un fel de „super-președinție” și, într-un anumit sens, o „super-țară”. El însuși repeta adesea:
— Turcia este mai mare decât Turcia.

Acest nou tip de regim s-a dovedit remarcabil de rezistent, fiind descris de sociologul Cihan Tuğal drept „cea mai longevivă autocrație aleasă democratic a epocii noastre”.

Totuși, explicațiile simpliste despre ascensiunea lui Erdoğan păreau insuficiente. După Brexit și alegerea lui Donald Trump, mulți comentatori occidentali au început să împartă lumea între democrații și regimuri autoritare, plasându-l pe Erdoğan în aceeași categorie cu Vladimir Putin, Viktor Orbán, Narendra Modi, Rodrigo Duterte sau Donald Trump. Însă această clasificare părea superficială. Țările respective aveau istorii și contexte foarte diferite.

În Occident exista tendința de a-i considera pe acești lideri simple anomalii ale istoriei democratice, dar Erdoğan părea mai degrabă produsul firesc al numeroaselor tradiții turcești — multe dintre ele autoritare, populiste și imperiale. Popularitatea sa nu era rezultatul exclusiv al propagandei, ci și al unor transformări sociale și economice reale care îmbunătățiseră viața multor oameni. Erdoğan promitea restaurarea demnității turcești și vindecarea frustrărilor unei populații care se simțise umilită atât de Occident, cât și de propriile elite. El încerca să ofere Turciei ceea ce mulți turci doriseră întotdeauna: autonomie și independență. Chiar dacă visase mereu să construiască o nouă Turcie, vechiul sistem trebuia să fie suficient de slăbit pentru ca acest proiect să devină posibil.

Karagümrük părea locul ideal pentru a observa și înțelege aceste transformări. În următorii zece ani, jurnalistul a continuat să revină în cartier, de multe ori noaptea. Zona era una dintre cele mai vechi din Istanbul și purta urmele a secole întregi de istorie. Treptat, perspectiva asupra trecutului Turciei începea să se schimbe: căderea umilitoare a Imperiului Otoman și nașterea Republicii Turce; reprimarea minorităților creștine, kurde și alevite; tradiția loviturilor de stat militare; cultura ștergerii și rescrierii trecutului; migrația masivă spre orașe și politica modelată de aceasta. Una dintre fiicele băcanului Hüseyin avea să formuleze simplu această idee:
— Oamenii care nu își cunosc istoria nu își pot forma o opinie.

Ceea ce încerca jurnalistul să surprindă în Karagümrük era modul în care oamenii obișnuiți trăiesc autoritarismul în secolul XXI — felul în care această epocă este resimțită din interior. La început, mulți locuitori ai cartierului păreau indiferenți la schimbările politice majore: transformarea sistemului politic, atacurile împotriva jurnaliștilor și profesorilor universitari, prezența ISIS sau războiul cu kurzii. Nu se considerau actori importanți în marile conflicte ale statului și societății.

Conștientizarea pierderilor provocate de autocrație a venit treptat și prin experiențe concrete: dispariția parcurilor unde își puteau duce copiii sau comportamentul suspect al oficialilor în timpul alegerilor. Până în 2025, pe măsură ce economia continua să se degradeze, tot mai mulți opozanți ajungeau în închisoare, iar țara era lovită și de un cutremur devastator, chiar și unii dintre cei mai fideli susținători ai lui Erdoğan păreau epuizați și înfrânți.

Când jurnalistul s-a întors în Karagümrük în martie 2025, la mai bine de un an după căderea regimului lui Bashar al-Assad, mulți sirieni începeau să plece înapoi spre casă. În același timp, mulți dintre turcii cu care vorbea mărturiseau că și-ar fi dorit să poată pleca și ei, oriunde altundeva.

Transformarea Turciei în primele decenii ale secolului XXI fusese atât de profundă încât părea imposibil ca totul să fie explicat doar prin personalitatea autoritară a lui Erdoğan. Evenimentele globale și regionale avuseseră un rol la fel de important în modelarea destinului țării. Într-o lume globalizată, viețile oamenilor obișnuiți deveniseră atât de influențate de forțe externe încât nu mai puteau fi înțelese separat de contextul mai larg. Tocmai de aceea jurnalistul continua să revină pe aceeași stradă, în același cartier, din aceeași țară aflată la răscrucea lumii. Ziua, Turcia părea să existe în titlurile de presă; noaptea, în Karagümrük, putea fi observată viața reală, dincolo de discursuri și propagandă.

Karagümrük devenise astfel mai mult decât un simplu cartier al Istanbulului. Era un microcosmos al transformărilor prin care trecea Turcia și, într-un sens mai larg, întreaga lume. Pe străzile sale înguste se intersectau povești despre migrație, religie, naționalism, sărăcie, solidaritate, violență și supraviețuire. Acolo puteau fi observate efectele concrete ale unor procese geopolitice uriașe care, privite de la distanță, apăreau doar ca statistici, știri sau declarații politice.

În timp, cartierul a început să reflecte tot mai clar contradicțiile societății turcești. Pe de o parte, exista o puternică cultură comunitară, bazată pe ajutor reciproc și legături de vecinătate. Pe de altă parte, persistau resentimentele, suspiciunea față de străini și tensiunile etnice și religioase. Sirienii erau ajutați să supraviețuiască, dar în același timp deveneau țapi ispășitori pentru dificultățile economice și sociale care afectau populația locală.

Transformările urbane accelerate schimbau și ele profund viața cartierului. Istanbulul continua să se extindă agresiv, iar spațiile verzi și zonele istorice erau înlocuite de construcții masive și proiecte imobiliare. Pentru mulți locuitori, sentimentul de apartenență începea să dispară. Orașul care cândva părea viu și deschis devenea din ce în ce mai sufocant, dominat de trafic, beton și insecuritate economică.

În paralel, climatul politic devenea tot mai apăsător. Frica începea să pătrundă în conversațiile cotidiene. Oamenii deveneau mai atenți la ceea ce spuneau, la cine asculta și la ce putea fi interpretat drept critică la adresa statului sau a președintelui. Jurnaliști, profesori universitari, activiști și opozanți politici erau arestați sau reduși la tăcere. Chiar și în cartiere precum Karagümrük, unde sprijinul pentru Erdoğan rămânea puternic, se simțea o oboseală profundă și o dezamăgire crescândă.

Totuși, ceea ce impresiona cel mai mult era felul în care oamenii obișnuiți continuau să-și trăiască viața în mijlocul acestui haos. Magazinele rămâneau deschise, copiii continuau să se joace pe străzi, vecinii își beau ceaiul împreună și discutau despre prețurile alimentelor, fotbal sau familie. Viața de zi cu zi mergea înainte chiar și atunci când lumea părea să se destrame în jurul lor.

Această coexistență dintre normalitate și criză devenise una dintre caracteristicile definitorii ale Turciei contemporane. Marile evenimente istorice — războaie, atentate, lovituri de stat, colaps economic — nu mai apăreau ca momente excepționale, ci ca fundal permanent al existenței cotidiene. Oamenii învățaseră să trăiască într-o stare continuă de incertitudine.

Karagümrük oferea astfel o perspectivă diferită asupra autoritarismului modern. Acesta nu se manifesta doar prin represiune directă sau prin control politic, ci și prin transformarea lentă a vieții de zi cu zi: dispariția spațiilor publice, degradarea încrederii sociale, epuizarea economică și sentimentul că viitorul devine imposibil de imaginat. Autoritarismul nu era perceput întotdeauna ca o ruptură bruscă, ci ca o acumulare graduală de schimbări care modificau felul în care oamenii gândeau, vorbeau și se raportau la lume.

În cele din urmă, întrebările ridicate de experiența Turciei depășeau granițele țării. Cum poate fi înțeleasă o societate aflată într-o transformare atât de rapidă? Cum influențează marile crize globale viețile oamenilor obișnuiți? Și cum poate cineva să înțeleagă propria existență într-o lume în care evenimentele internaționale pătrund până în cele mai intime aspecte ale vieții cotidiene?

Pentru jurnalist, răspunsurile nu se găseau în discursurile oficiale sau în analiza geopolitică abstractă, ci pe o stradă îngustă din Karagümrük, printre magazine, ceainării și conversații purtate târziu în noapte. Ziua existau titlurile și propaganda; noaptea apărea realitatea — viața însăși, cu toate contradicțiile, temerile și speranțele ei.

Acesta este un fragment editat din „From Life Itself: Turkey, Istanbul, and a Neighborhood in the Age of Erdoğan”, publicat de Farrar, Straus and Giroux pe 28 aprilie și de Profile Books pe 7 mai.