„Interesul țării”, acest șperaclu politic folosit la toate ușile

Pentru românul obișnuit, „interesul țării” nu e o formulă solemnă rostită la microfon, cu tricolorul în fundal și mâna pe inimă. E ceva mult mai simplu: salarii decente, prețuri suportabile, spitale în care nu te rogi de sistem, școli care nu scot copii speriați și diplome goale, drumuri bune, administrație care nu te umilește, stat care nu fură, politicieni care nu tratează bugetul ca pe o moșie.

Ce cred românii – potrivit sondajelor

Românii spun aproape constant că țara merge într-o direcție greșită.

În ianuarie 2026, un sondaj INSCOP arăta că 70,9% dintre respondenți credeau că România merge într-o direcție greșită, iar doar 22,1% vedeau o direcție bună.

În februarie 2026, într-o altă cercetare INSCOP, procentul pesimiștilor urca la 73,1%.

Cifrele nu sunt o surpriză.

Sunt aproape o tradiție statistică națională:

românii vor schimbare, dar au văzut de prea multe ori cum schimbarea vine cu aceleași fețe, aceleași metode și altă siglă pe afiș.

Caragiale, eternul consultant politic al României

Aici intră perfect Caragiale. Formula exactă, din „O scrisoare pierdută”, este: „să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica”.

Mai românește de atât… e greu.

E programul nostru politic de avarie: reformă, da, dar fără pierderi; schimbare, da, dar fără deranj; stat nou, da, dar cu oamenii vechi la robinetele vechi.

Aceasta este, de fapt, cheia.

Partidele invocă „interesul țării” cu o frecvență aproape suspectă, dar îl folosesc diferit de cetățeni.

Pentru cetățean, interesul țării înseamnă stat funcțional. Pentru partid, prea des, înseamnă conservarea propriei poziții în stat.

Interesul țării, în traducere de partid

Când un partid spune „interesul țării”, merită să întrebăm imediat: care țară?

Țara cetățenilor sau țara consiliilor de administrație?

Țara spitalelor sau țara contractelor?

Țara profesorilor sau țara sinecurilor?

Țara contribuabilului sau țara celor care trăiesc în spinarea acestuia?

În ultimul an, de la învestirea Guvernului Bolojan, „interesul țării” a fost invocat în toate sensurile posibile.

Pentru unii, interesul țării a însemnat reforme dure: companii de stat curățate, PNRR accelerat, bani europeni salvați, deficit redus, administrație pusă la lucru.

Pentru alții, același interes al țării a însemnat apărarea „patrimoniului național” împotriva listărilor, a auditului, a contractelor de mandat și a criteriilor de performanță.

Curios lucru: interesul țării devine foarte sensibil exact când cineva verifică cine stă în consilii, cine încasează, cine semnează și cine nu produce rezultate.

Când reforma devine atac la patrie

Un episod foarte bun pentru această comedie tristă este disputa despre companiile de stat. Când se vorbește despre management profesionist, listări minoritare, auditarea contractelor de mandat și indicatori de performanță, apare imediat alarma: „se vinde țara”.

Asta sună patriotic, dar de multe ori e doar ambalajul vechi al fricii de transparență.

Statul nu pierde țara dacă listează minoritar o companie sau dacă pune criterii serioase pentru conducere.

Statul pierde țara când o companie rămâne captivă rețelelor politice, când se fac numiri pe prietenii, când consiliile de administrație devin sufragerii bine plătite, iar contractele publice se scurg în buzunare deștepte.

În această logică, interesul țării nu mai înseamnă performanță. Înseamnă să nu atingem instalația. Să se revizuiască, primesc. Dar să nu se schimbe nimica.

Interesul țării după moțiune

Moțiunea care a dărâmat Guvernul Bolojan a fost, firește, tot în interesul țării.

Cei care au votat-o spun că au apărat România de austeritate, de decizii greșite, de aroganță, de reforme fără suficientă negociere.

Cei care o contestă spun că a fost o demolare într-un moment în care țara avea nevoie de stabilitate, PNRR, buget, reforme și direcție pro-occidentală.

Adevărul politic este mai incomod: fiecare tabără a văzut interesul țării prin propriul interes strategic.

Unii au vrut să oprească un guvern care le deranja reflexele.

Alții au vrut să salveze un guvern care poate nu înțelesese suficient că reforma fără suport social devine combustibil pentru adversari.

De ce românii nu cred povestea

Românii spun că țara merge prost nu fiindcă ar fi incapabili să vadă progresul. România a progresat, totuși, în multe zone: infrastructură, urban mare, economie privată, integrare europeană, digitalizare parțială.

Dar omul simte altceva: simte că progresul vine greu, scump și nedrept.

Simte că unii trag, alții consumă.

Unii plătesc, alții optimizează politic.

Unii muncesc, alții invocă interesul țării ca să-și conserve locul la masă.

De aici vine direcția greșită: nu doar din sărăcie, ci din sentimentul de farsă.

Din senzația că statul cere sacrificii de la cetățeni, dar nu începe niciodată cu propriile lui privilegii.

Concluzie: interesul țării ar trebui scos din gură și pus pe hârtie

Poate că primul pas ar fi să nu mai acceptăm „interesul țării” ca formulă magică. Cine îl invocă trebuie să-l explice. În cifre. În termene. În costuri. În beneficiari. În pierderi asumate. În oameni care pleacă din funcții dacă nu livrează.

Interesul țării nu este să rămână un partid la guvernare. Nu este să plece alt partid de la guvernare. Nu este să fie protejate sinecurile sub steag patriotic. Nu este nici să se taie orbește, doar ca să arate bine un tabel.

Interesul țării este să avem un stat care funcționează, o economie care nu se sprijină pe minciuni bugetare, companii publice conduse competent, reforme explicate și suportabile social, direcție occidentală clară și cât mai puțină bătaie de joc.

Restul e decor. Tricolor, microfon, declarație, indignare. Patos de gașcă, mimat prost.

Și, undeva în fundal, Caragiale râde încet: să se revizuiască, desigur. Dar să nu cumva să deranjăm pe cine nu trebuie.