Dați-mi un cal alb și vă guvernez de nu vă vedeți!

Politica românească a produs multe specii rare: tehnocratul fără tehnică, reformatorul cu state vechi de plată, independentul cu escortă de partid și patriotul care iubește țara mai ales din studioul de televiziune.

Dar apariția premierului mesianic, adus aproape liturgic în discuție de suveraniști, are ceva cu adevărat special.

Are parfum de legendă, tămâie de platou TV și un aer de epopee scrisă de cineva care a confundat administrația publică cu o revelație de pe munte.

Premierul care vine călare pe metaforă

Așa se explică și imaginea perfectă: omul serios, așezat la masa Guvernului, iar alături, solemn, un cal alb.

Nu e simplă satiră. E aproape un rezumat de program politic.

Mesajul e limpede: omul n-are nevoie de partid, de majoritate, de cifre, de buget, de ministere funcționale, de aparat administrativ sau de o minimă logică instituțională.

Dați-i un cal alb, o cameră de filmat, două lozinci despre neam și destin, și vă guvernează până vi se face dor de banalul și plictisitorul Excel.

Calul alb, ultima unitate de măsură a competenței

În alte țări, când vrei să propui un prim-ministru, începi cu întrebări prozaice.

Are majoritate?

Are echipă?

Înțelege economia?

Știe ce face un premier într-o republică semiprezidențială?

A negociat vreodată ceva mai complicat decât propria mitologie?

La noi, întrebările par să fie altele:

Are vibrație?

Are căutătură de om ales?

Poate să stea drept, cu figura gravă, în timp ce în jurul lui se prăbușește realitatea contabilă a statului român?

Dacă da, atunci de ce n-ar fi premier?

Calul alb e, în acest decor, mai mult decât un accesoriu.

El exprimă perfect felul în care o parte din public a ajuns să confunde prestanța cu priceperea.

Dacă omul stă frumos în cadru și vorbește în ton de sentință profetică, atunci în ochii credincioșilor politici devine automat apt să conducă un guvern.

Să nu ne mai împiedicăm de detalii, cum ar fi faptul că Executivul nu e o procesiune, ci o mașinărie foarte cinică, foarte tehnică și foarte nemiloasă, în care te mănâncă viu cifrele, instituțiile, procedurile și interesele.

Suveranismul nostru de salon vrea întoarcerea la un tată providențial

Aici e problema reală.

Suveranismul românesc, în forma lui de piață media, nu iubește instituțiile.

Le suportă doar când pot fi încălecate.

Nu iubește administrația. O disprețuiește, dar visează s-o cucerească.

Nu iubește statul de drept, ci statul care ascultă.

Și, mai ales, nu are răbdare cu mecanica banală a democrației.

Nu vrea construcție lentă, compromis, negociere, procedură, expertiză. Vrea salvator.

Această nevoie de salvator e motorul întregii povești.

Periodic, electoratului i se servește câte un personaj mai înalt decât instituțiile, mai pur decât partidele, mai grav decât toți ceilalți și, desigur, mai aproape de „esența românească”.

Omul apare ca o combinație de voievod, duhovnic, profesor de geopolitică și dirijor al energiilor cosmice. Nu trebuie să dovedească mare lucru. E suficient să pară că știe un adevăr ascuns, pe care ceilalți, bieții muritori guvernamentali, nu-l pot pricepe.

În această schemă, ideea de premier devine aproape secundară. Funcția e doar o căruță în care adepții vor să urce mitul.

Guvernarea nu se face cu destinul național, ci cu nervii tari și pixul în mână

E foarte ușor să spui că vei reda demnitatea țării.

E și mai ușor să anunți că vei pune România pe drumul ei autentic, suveran, vertical, solar, agrar, spiritual sau ce alt adjectiv mai încape în meniu.

Greul începe când cineva te întreabă:

Bun, și cum plătești salariile?

Ce faci cu deficitul?

Ce faci cu fondurile europene?

Ce faci cu ratingul de țară?

Ce faci cu investițiile?

Ce faci atunci când aparatele ministeriale, care au talentul fantastic de a îngropa pe oricine, se uită la tine ca la un pelerin rătăcit prin subsolul Palatului Victoria?

Acolo moare poezia.

Guvernarea are ceva foarte lipsit de glorie.

E o combinație de contabilitate, drept administrativ, relații de forță, negocieri parlamentare, crize zilnice și compromisuri care nu dau bine în legendă.

Premierul nu e căpetenia unei oști de daci astrali.

Premierul trebuie să semneze, să suporte, să explice, să împace, să înghită și să rezolve. Uneori nici măcar nu rezolvă, doar amână mai inteligent dezastrul.

De aceea, când auzi oameni vorbind cu exaltare despre un personaj providențial împins spre funcția de premier, întrebarea corectă nu e „ce simbolizează?”.

Întrebarea corectă e: „poate conduce un guvern real, într-o țară reală, cu probleme reale?”. Restul e regie de amator.

De ce le place atât de mult ideea

Pentru suveraniștii care îl împing în față, asemenea figuri au o utilitate limpede. Ele servesc drept ecran de proiecție. Fiecare vede în ele ce vrea.

Unii văd salvatorul național. Alții văd revanșa împotriva „sistemului”.

Unii văd disciplină și ordine. Alții văd spiritualitate politică, ceea ce e deja o formulă suficient de suspectă cât să pui mâna pe portofel.

În plus, personajele de acest tip au avantajul că nu sunt testate suficient în ”meandrele concretului”.

Iar omul insuficient testat poate fi împodobit cu orice calitate.

Este incoruptibil, deștept, profund, vizionar, strategic, iubitor de neam, diplomat, economist, filosof, terapeut al națiunii și, la nevoie, restaurator al izvoarelor interioare.

E forma perfectă de marketing politic: multă aură, puțină verificare.

Calul alb apare aici firesc.

El este vehiculul simbolic ideal pentru candidatul care trebuie să pară deasupra mocirlei.

Nu vine cu mașina de serviciu, fiindcă asta l-ar coborî în real.

Nu urcă treptele Guvernului ca un funcționar. Vine călare pe excepționalism.

E un om pentru care instituția trebuie să facă loc mitului.

Ce spune, de fapt, această comedie solemnă despre noi

Spune ceva extrem de trist.

Spune că o parte din public nu mai are răbdare pentru ”politica serioasă”.

Vrea spectacol de substituție. Dacă administrația e slabă, dacă partidele sunt detestate, dacă elitele politice și-au compromis credibilitatea, atunci golul creat este umplut de personaje care promit o purificare aproape magică.

Asta e marea primejdie a vremurilor noastre.

Când cetățeanul nu mai crede în instituții, ajunge să creadă în icoane politice.

Iar icoanele politice sunt foarte periculoase, fiindcă nu trebuie să demonstreze mare lucru.

Ele trebuie doar să reziste în lumină, să spună fraze grave și să hrănească sentimentul că undeva, dincolo de mediocritatea comună, există un om care știe.

De obicei, acel om nu știe. Dar știe foarte bine să pară că știe.

Premierul mitologic și foamea de basm politic

Societățile obosite caută basme.

Când realitatea devine insuportabilă, basmul politic devine sedativ. Apare eroul singuratic, amenințat de forțe obscure, urât de „sistem”, iubit de poporul curat, purtător de adevăruri esențiale.

Nu contează că în spatele decorului concretul scârțâie. Basmul trebuie să meargă mai departe.

Numai că România nu mai are nevoie de basme guvernamentale. A consumat prea multe.

A avut salvatori improvizați, tehnocrați romantizați, reformatori de carton, patrioți de operetă și administratori care s-au dovedit surprinzător de pricepuți doar la propria instalare.

Dacă mai adăugăm și varianta premierului înconjurat de aură mistică, cu cal alb la pachet, aproape că închidem cercul grotescului național.

Ce ar trebui să cerem, în loc de asta

Ar trebui să cerem lucruri foarte nepoetice și foarte sănătoase: competență, claritate, program, echipă, majoritate, coerență și un minim respect pentru realitate.

Da, sună îngrozitor de lipsit de farmec. Nu dă bine pe afișe și nici nu inspiră meme-uri grandioase. Dar statul nu se conduce cu efecte de legendă.

România nu are nevoie de un cavaler al apocalipsei administrative, trimis să îmblânzească istoria cu mâna goală și cu fraze de granit.

România are nevoie de cineva care înțelege că puterea executivă nu e o epopee, ci o muncă murdară, obositoare și, de cele mai multe ori, ingrată.

Sigur, calul alb poate rămâne.

E frumos, nobil și are mai mult bun-simț vizual decât multe personaje din politică. Dar locul lui e în metaforă, nu în organigrama Guvernului.

Concluzia, pe copite

Așa că da: „dați-mi un cal alb și vă guvernez de nu vă vedeți” este, de fapt, sloganul perfect al unei epoci care confundă tot mai des imaginea cu substanța și revelația cu administrația.

Dacă suveraniștii vor să împingă mereu în față câte un premier de legendă, au tot dreptul să joace teatrul acesta.

Problema apare când publicul începe să creadă că un om devine apt de guvernare fiindcă arată bine în ramă, tace apăsat și pare coborât dintr-o cronică apocrifă a neamului.

Statul român, cu toate hibele lui, nu se repară cu mituri ecvestre.

Nu se guvernează pe cal alb. Se guvernează cu capul rece, cu oameni serioși și cu o relație decentă cu lumea reală. Restul e decor. Frumos, spectaculos, uneori chiar amuzant. Dar decor.

Iar dacă ajungem să credem că decorul este guvernarea însăși, atunci merităm să asistăm, cuminți și extaziați, la prima ședință de Cabinet în care singurul participant cu adevărat demn de respect rămâne calul.