Nicușor Dan constată evidența: partidele nu mai vorbesc între ele, dar vor guvern

Președintele Nicușor Dan a ieșit cu o declarație scurtă, după consultările purtate de Eugen Tomac cu partidele, iar mesajul lui a fost mult mai tăios prin simplitate decât părea la prima vedere: România are nevoie de guvern, dar partidele au ajuns în faza în care nici măcar nu mai discută între ele.

„Fac apel la responsabilitatea partidelor politice. Mandatul meu este să păstrez direcția pro-occidentală a României”, a spus Nicușor Dan, încercând să fixeze miza reală.

Nu confortul unui partid, nu supărările de grup parlamentar, nu calculele de culise, ci direcția strategică a țării.

Partea cea mai importantă a declarației este constatarea blocajului politic:

„Am constatat că partidele nu mai discută între ele, nu mai au dialog, în condițiile în care niciun partid nu a venit cu o soluție alternativă”.

Aici e, de fapt, fotografia momentului: toți critică formula Tomac, dar nimeni nu pune pe masă o formulă mai bună, mai solidă, mai votabilă.

Ce înțelegem?

Că Tomac nu este neapărat soluția fericită, ci soluția rămasă în picioare după ce partidele și-au dat singure cu tesla peste negocieri.

Nu e un proiect politic luminos, cu fanfară și panglică tricoloră.

E mai degrabă o targă instituțională pe care este cărată guvernarea, după ce marii strategi ai Parlamentului au reușit să producă încă un blocaj.

Ce e ok?

Faptul că Nicușor Dan nu abandonează direcția pro-occidentală și pune presiune publică pe partide. În criza asta, cineva trebuie să spună limpede că România nu poate funcționa la nesfârșit pe nervi, interimate și mofturi parlamentare.

Ce nu e ok?

Că apelul la responsabilitate sună frumos, dar nu votează în Parlament. Partidele pot asculta, pot da din cap grav și apoi pot pleca liniștite să-și calculeze paguba electorală.

Ajută declarația? Da, dar limitat.

Pune diagnosticul corect: partidele nu dialoghează și nici nu au alternativă. Dar tratamentul rămâne la ele. Iar când pacientul e clasa politică românească, până și aspirina cere comisie specială.

În limitele constituționale ale mandatului prezidențial, ce altceva ar mai putea face Nicușor Dan ca să depășim această criză?

Foarte multă lume îl judecă pe Nicușor Dan ca și cum ar fi președinte-jupân, cu telecomandă peste Parlament, partide și Guvern. România nu are regim prezidențial.

Președintele poate împinge, poate media, poate expune public blocajul, poate desemna un premier, poate forța o procedură până la capăt.

Dar nu poate fabrica o majoritate parlamentară din aer și nu poate obliga partidele să voteze.

Constituțional, președintele are câteva instrumente reale.

Primul: medierea.

Articolul 80 spune limpede că președintele veghează la buna funcționare a autorităților publice și exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Asta poate face Nicușor Dan: să cheme partidele, să le pună la aceeași masă, să le oblige politic — nu juridic — să explice public de ce refuză o soluție.

Al doilea: desemnarea candidatului de premier.

Articolul 103 îi dă președintelui dreptul să desemneze un candidat la funcția de prim-ministru, după consultarea partidului care are majoritate absolută sau, dacă nu există o asemenea majoritate, după consultarea partidelor parlamentare.

Asta a făcut cu Tomac.

De aici încolo, candidatul trebuie să meargă în Parlament, cu program și listă de miniștri.

Al treilea: presiunea publică.

Nu apare ca „băț” în Constituție, dar decurge din rolul politic al funcției.

Președintele poate ieși repetat, calm sau tăios, și poate spune: „Aceștia sunt actorii care blochează formarea Guvernului. Aceștia nu propun alternativă. Aceștia fug de răspundere.”

Nu poate vota în locul lor, dar poate muta costul politic al blocajului pe umerii celor care îl produc.

Al patrulea: un al doilea candidat, dacă prima formulă pică.

Dacă Tomac nu obține votul, președintele poate continua procedura cu o altă desemnare, după noi consultări.

Dar și aici limita e aceeași: orice guvern are nevoie de votul Parlamentului.

Președintele nu numește Guvernul după pofta inimii, ci îl numește doar după votul de încredere acordat de Parlament.

Al cincilea: dizolvarea Parlamentului, dar numai în condiții foarte stricte.

Articolul 89 permite dizolvarea Parlamentului doar dacă acesta nu acordă votul de încredere pentru formarea Guvernului în 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două cereri de învestitură.

Deci nu e un ciocan pe care președintele îl scoate din sertar când se enervează. E ultima soluție, după epuizarea procedurii.

Ce nu poate face Nicușor Dan?

Nu poate obliga PSD, PNL, USR, UDMR sau AUR să voteze.

Nu poate scrie el lista miniștrilor peste capul premierului desemnat.

Nu poate guverna direct.

Nu poate dizolva Parlamentul imediat.

Nu poate suspenda logica parlamentară doar pentru că lumea s-a săturat, pe bună dreptate, de bâlci.

Ar mai putea face ceva util?

Da: să transforme consultările într-un exercițiu de responsabilizare publică.

Adică fiecare partid chemat la Cotroceni să iasă din zona de ceață și să spună clar: susține, nu susține, ce variantă propune, cu ce majoritate, cu ce program.

Fiindcă refuzul fără alternativă nu e strategie politică. E chiul cu papion.

Adevărul incomod este acesta:

Nicușor Dan poate deschide uși, poate împinge partidele în cameră, poate aprinde lumina și poate spune cine lipsește de la masă. Dar nu poate lua mâna parlamentarului și s-o pună pe butonul de vot.

România e blocată nu fiindcă președintele are prea puțină imaginație, ci fiindcă partidele au prea mult instinct de conservare și prea puțin curaj.