Lacrimi de crocodil: Elena Udrea plânge pentru copilul ei…

Elena Udrea revine public cu o poveste emoționantă despre anii petrecuți în închisoare, departe de fiica ei. Spune că îi este greu să nu se înfurie pe „cei care au făcut răul acesta copilului meu”. Este o frază construită pentru efect. Apasă exact pe locul sensibil: copilul, mama, despărțirea, suferința.

Numai că, dincolo de lacrimă, rămâne o întrebare simplă: cine a făcut, de fapt, răul?

Fiica Elenei Udrea nu are nicio vină.

Copilul nu trebuie târât în noroiul faptelor adulților, nu trebuie folosit ca paravan emoțional și nu trebuie transformat în scut mediatic pentru o fostă puternică a politicii românești.

Dezvăluiri

Carmen Moraru, „traducătoarea” Elenei Udrea, tehnocrata …liberală a lui Tomac

Dezvăluiri

Eugen Tomac vrea să o impună ca ministru al Investițiilor și Proiectelor Europene tocmai pe „traducătoarea” Elenei Udrea

Suferința unui copil despărțit de mamă este reală.

Dar tocmai de aceea devine cu atât mai neplăcut momentul în care această suferință este împinsă în față pentru a rescrie povestea.

Elena Udrea nu a ajuns în închisoare pentru că cineva s-a trezit într-o dimineață și a decis să-i distrugă familia.

A ajuns acolo după o condamnare în dosarul Gala Bute,

unul dintre simbolurile unei epoci în care puterea politică se comporta ca și cum statul ar fi fost proprietate personală, iar banii publici un fel de portofel larg, bun de scuturat în interesul găștii.

Fosta ministră vorbește despre momentul în care a fost luată de lângă copil, în Costa Rica, când fiica ei avea doar zece zile.

Imaginea este dureroasă, fără îndoială.

Dar lipsește ceva esențial din această narațiune:

de ce era Elena Udrea în Costa Rica?

Plecase acolo ca simplu turist nevinovat, prins din greșeală într-o poveste absurdă? Sau era deja în logica fugii din fața consecințelor?

Aici se rupe filmul victimizării.

Există o diferență uriașă între a suferi consecințele unei nedreptăți și a suferi consecințele propriilor alegeri.

Iar Elena Udrea încearcă, din nou, să mute reflectorul de pe cauză pe efect.

Nu mai discutăm despre fapte, condamnări, bani publici, fugă, dosare și responsabilitate.

Discutăm despre durere. Despre copil. Despre mamă. Despre „cei care au făcut răul”.

Dar răul nu apare din senin. Nu cade din cer peste oamenii complet neatinși de propriul trecut.

Răul are, uneori, semnătură, decizie, ambiție, lăcomie, aroganță și sentimentul că puterea nu se termină niciodată.

Elena Udrea are tot dreptul să vorbească despre durerea ei de mamă. Nimeni normal nu poate batjocori suferința unui copil.

Dar are și obligația minimă de a nu confunda compasiunea cu amnezia.

România a văzut destui oameni puternici care, după ce au trăit ani întregi deasupra regulilor, au descoperit brusc umanitatea abia când regulile au început să-i ajungă din urmă.

Copilului Elenei Udrea i s-a făcut rău, da.

Dar primul adult care ar trebui să răspundă la această întrebare nu se află într-un complet de judecată.

Se află în oglinda Elenei Udrea.

Adicăăă… noi te-am pus să ieși la furat, tanti Udrea?