ANALIZĂ: Mediul de afaceri românesc și răul făcut de guvernarea Bolojan

Guvernarea Bolojan a lăsat mediul de afaceri românesc cu o senzație apăsătoare: că statul a intrat peste firme cu bocancii fiscalității, apoi s-a mirat că podeaua scârțâie.

Creșteri de taxe, reguli noi de conformare, modificări succesive ale cadrului fiscal, presiune pe cash-flow, obligații administrative suplimentare și o avalanșă de corecții făcute ulterior prin ordonanțe.

Toate acestea au produs exact acel climat în care antreprenorii ajung să spună, pe românește, că „nu mai merge nimic”.

Sigur, România avea probleme mari înainte de Cabinetul Bolojan.

Deficitul bugetar nu a apărut din senin, inflația nu s-a născut într-o noapte, iar economia nu era un motor german proaspăt uns.

Dar felul în care guvernarea Bolojan a ales să aplice tratamentul a transformat o intervenție necesară într-un șoc dureros pentru firme.

Aici este cheia: nu doar nivelul taxelor a lovit mediul privat, ci combinația dintre grabă, impredictibilitate și birocrație.

Taxe mai mari, reguli mai multe, răbdare mai puțină

Primul șoc major a venit prin Legea 141/2025.

Măsurile au schimbat direct calculele firmelor: TVA standard a urcat la 21%, impozitul pe dividende a fost ridicat la 16%, cotele reduse de TVA au fost reașezate la 11%, accizele au crescut, iar taxarea suplimentară pe cifra de afaceri a băncilor a fost menținută sau întărită la 4% pentru perioada 2025-2026.

Pentru omul care nu trăiește zilnic în contabilitate, toate acestea pot părea cifre reci. Pentru o firmă, înseamnă altceva: costuri mai mari în lanțul de aprovizionare, presiune pe prețuri, contracte revizuite, marje mai mici și decizii amânate.

Când crește TVA-ul, nu crește doar o cotă dintr-un tabel. Crește prețul final sau scade marja celui care nu poate transfera complet costul către client.

Când dividendele sunt impozitate mai dur, antreprenorul își regândește politica de distribuire a profitului.

Când accizele cresc, anumite industrii simt rapid efectul în consum. Când băncile sunt taxate suplimentar, presiunea poate ajunge, indirect, și în costul finanțării.

Așa se naște sentimentul de sufocare: nu dintr-o singură măsură, ci din suprapunerea lor.

Al doilea val: birocrația care apasă fără să se vadă la televizor

Dacă primul pachet a lovit prin taxe, al doilea a lovit prin reguli.

Legea 239/2025 nu a avut aceeași spectaculozitate politică, dar pentru firme a fost cel puțin la fel de apăsătoare.

A introdus obligația existenței unui cont de plăți în România, a lărgit motivele pentru care o firmă poate fi declarată inactivă fiscal, inclusiv lipsa situațiilor financiare anuale depuse la timp, și a făcut posibilă dizolvarea societăților care rămân în inactivitate.

A impus acceptarea plăților moderne pentru toți profesioniștii, a introdus o taxă logistică de 25 de lei pentru fiecare colet extracomunitar sub 150 de euro, a ridicat capitalul social minim pentru SRL-uri și a înăsprit regulile privind dividendele interimare și reconstituirea activului net.

Tradus în limba antreprenorului:

încă o listă de obligații, încă un set de riscuri, încă o zonă în care o eroare administrativă poate deveni problemă fiscală serioasă.

Statul a transmis mediului privat un mesaj destul de brutal:

nu este suficient să produci, să vinzi, să plătești salarii și să supraviețuiești într-o economie instabilă.

Trebuie să fii impecabil birocratic, altfel riști să fii declarat inactiv, împins spre dizolvare sau lovit prin regimuri fiscale mai dure.

Pentru firmele mari, asta înseamnă departamente suplimentare și consultanță.

Pentru firmele mici, înseamnă nopți pierdute, bani dați pe contabilitate și spaima permanentă că ai omis o hârtie.

Microîntreprinderile, puse la colț

Zona microîntreprinderilor a fost tratată de guvernarea Bolojan cu o logică aproape disciplinară.

Dacă nu depui la timp situațiile financiare sau dacă pierzi singurul angajat și nu îl înlocuiești rapid, poți trece la impozit pe profit.

Asta poate suna rezonabil într-un birou de minister.

În economia reală, însă, lucrurile sunt mai complicate.

O microîntreprindere nu este o corporație în miniatură. Este, de multe ori, un om cu o firmă, doi angajați, trei contracte și o dependență uriașă de cash-flow.

Dacă îi pleacă singurul angajat, nu înseamnă automat că face optimizare fiscală.

Poate înseamnă că omul s-a mutat, că firma a pierdut un contract, că piața s-a subțiat sau că salariile au devenit greu de susținut. Dar statul nu are răbdare pentru nuanțe. Statul iubește formularul și sancțiunea.

Iar peste toate acestea a venit și perspectiva creșterii salariului minim de la 1 iulie 2026.

Pentru companiile cu muncă intensivă, aceasta este o presiune directă.

Nu pentru că salariile bune ar fi o problemă, ci pentru că majorarea lor impusă administrativ, într-un moment de costuri fiscale crescute, apasă exact acolo unde firmele au deja dureri.

Contractorii statului, prinși între promisiuni și amânări

O altă zonă afectată a fost cea a firmelor dependente de contracte publice. Programul de guvernare a prevăzut reevaluarea și prioritizarea proiectelor CNI și Anghel Saligny în funcție de disponibilitățile bugetare.

Pe hârtie, sună responsabil.

Statul nu mai poate finanța tot, deci trebuie să aleagă.

În practică, pentru constructori, furnizori și firme locale care trăiesc din contracte publice, asta înseamnă risc de amânare, plăți întârziate, comenzi blocate și planuri date peste cap.

O firmă care și-a dimensionat echipele, utilajele și creditele în funcție de proiecte publice nu poate afla senin că statul își „reprioritizează” angajamentele.

Reprioritizarea bugetară a statului devine, în economie, pierdere de venit, credit mai greu de dus și concedieri posibile.

Guvernul a încercat apoi să compenseze prin IMM Plus și prin scheme de ajutor de stat pentru investiții.

Dar aceste soluții au venit după ce firmele simțiseră deja șocul taxelor și al regulilor noi.

Mai simplu: statul a apăsat întâi frâna, apoi a explicat că există și niște pedale de sprijin.

Economia a încetinit vizibil

Este riscant să pui întreaga slăbiciune economică pe seama unui singur guvern. Totuși, succesiunea dintre șocul fiscal și deteriorarea indicatorilor nu poate fi ignorată.

Creșterea PIB a coborât la 0,7% în 2025.

În primul trimestru din 2026, economia era sub nivelul din aceeași perioadă a anului precedent.

Inflația anuală a urcat de la 5,0% în ianuarie 2025 la 9,7% în decembrie 2025 și 10,9% în mai 2026.

Șomajul ajustat sezonier a crescut la 6,3% în aprilie 2026.

Cursul euro-leu a ajuns la 5,2380 pe 15 iunie 2026, peste media anilor anteriori.

Aceste cifre nu spun singure toată povestea, dar arată cadrul în care firmele au fost obligate să opereze.

Economie slabă, prețuri în creștere, consumatori mai prudenți, costuri mai mari, finanțare mai scumpă, monedă mai fragilă.

Pentru antreprenor, asta nu este macroeconomie. Este realitatea din facturi.

Cel mai dur verdict vine chiar din documentele guvernului

Partea cea mai interesantă este că guvernarea Bolojan a oferit ea însăși muniție criticilor săi.

OUG 89/2025 a recunoscut că impozitul minim pe cifra de afaceri a produs reducerea investițiilor și restrângerea activității. În unele cazuri, firmele au ajuns să renunțe la activitate.

Același act a consemnat că taxa pe construcții a dus la semnalarea blocării unor proiecte finanțate din fonduri nerambursabile.

Asta este devastator politic.

Pentru că nu mai vorbim doar despre antreprenori nervoși, patronate iritate sau consultanți fiscali îngrijorați.

Vorbim despre faptul că însuși guvernul a admis, prin propriile documente, că unele măsuri au produs efecte negative și au trebuit corectate.

Cu alte cuvinte, critica mediului de afaceri nu este doar o lamentație. Are confirmare oficială.

Ce a spus mediul de afaceri

Reacțiile cele mai vizibile au venit din zona consultanței fiscale și a organizațiilor care intermediază vocea mediului privat.

PwC România a remarcat că Legea 141/2025 aduce modificări importante Codului fiscal, iar Legea 239/2025 schimbă semnificativ Codul fiscal, Codul de procedură fiscală și Legea societăților.

Presa economică a sintetizat foarte bine percepția dominantă:

de la 1 ianuarie 2026, firmele s-au trezit cu taxe mai mari, obligații suplimentare și un regim de conformare mai strict.

ONRC a publicat avertizări privind noile criterii de inactivitate fiscală și obligația de actualizare a obiectului de activitate.

Toate acestea au alimentat sentimentul că statul nu repară economia, ci o pune la examen administrativ exact când ea abia mai respiră.

Mediul de afaceri nu cere, în mod serios, stat fără reguli. Cere predictibilitate, consultare și timp de adaptare. Guvernarea Bolojan a oferit prea puțin din toate trei.

Apărarea guvernului: deficitul trebuia corectat

Există totuși și un contraargument serios.

România intra în 2025 cu dezechilibre fiscale mari.

Deficitul bugetar trebuia redus, angajamentele europene trebuiau respectate, iar statul nu putea continua la nesfârșit cu aceeași combinație toxică: cheltuieli mari, venituri insuficiente, împrumuturi scumpe.

Din acest punct de vedere, guvernarea Bolojan poate spune că nu a făcut un moft fiscal, ci o operațiune de urgență.

A încercat să reducă optimizarea fiscală, să crească veniturile bugetare, să disciplineze contribuabilii și să reașeze folosirea resurselor publice.

Argumentul nu este fals. Dar este incomplet.

O consolidare fiscală poate fi necesară și totuși prost executată.

Poți avea dreptate în diagnostic și să greșești tratamentul.

Poți spune corect că pacientul trebuie operat, dar dacă intri cu toporul în sala de operație, nu mai e reformă, e măcel administrativ.

Relansarea economică, recunoașterea implicită a problemei

În februarie 2026, guvernul a schimbat tonul și a început să vorbească despre relansare economică.

OUG 8/2026 a venit cu promisiuni de sprijin pentru investiții importante, credit fiscal pentru cercetare-dezvoltare, plafon mai mare pentru TVA la încasare și bonificație de 3% pentru contribuabilii buni-platnici.

Aceste măsuri erau necesare.

Dar ele au avut și valoare de confesiune politică.

Guvernul recunoștea implicit că austeritatea fiscală, singură, nu mai era suficientă.

Economia nu poate fi condusă doar prin strângere de șurub. La un moment dat, dacă strângi prea tare, se rupe filetul.

Problema este că relansarea a venit după lovitură.

Iar mediul privat, când este lovit, nu se ridică instantaneu doar pentru că statul îi întinde ulterior o broșură cu facilități.

Răul real: impredictibilitatea

Răul făcut de guvernarea Bolojan nu stă doar în TVA de 21%, în dividende de 16%, în capital social minim mai ridicat sau în noi criterii de inactivitate fiscală. Acestea sunt simptomele vizibile.

Răul profund stă în impredictibilitate.

Firmele pot funcționa cu taxe mari dacă știu regulile pe termen mediu.

Pot funcționa cu birocrație dacă aceasta este stabilă și previzibilă.

Pot suporta o ajustare fiscală dacă este anunțată, discutată și etapizată.

Ce le omoară este senzația că statul poate schimba regulile peste noapte, apoi poate veni după câteva luni să corecteze ceea ce tot el a stricat.

În astfel de condiții, antreprenorul nu mai investește. Așteaptă.

Nu mai angajează. Amână.

Nu mai dezvoltă. Se protejează.

Iar economia intră într-o formă de hibernare nervoasă.

Antreprenorul onest, prins între stat și piață

Cei mai loviți sunt, paradoxal, cei care încearcă să rămână în regulă.

Firmele fiscalizate, cele care emit facturi, plătesc salarii, declară veniturile și lucrează transparent ajung să suporte integral șocul.

Evazioniștii se adaptează altfel.

Se retrag în gri, schimbă metode, dispar din evidențe, lucrează la negru.

Dar firma corectă rămâne în sistem și primește nota de plată.

Aici se află una dintre marile nedreptăți ale guvernării Bolojan: a vorbit despre disciplină fiscală, dar a apăsat cel mai tare pe zona vizibilă, controlabilă, deja fiscalizată.

Adică exact pe mediul de afaceri pe care ar fi trebuit să-l protejeze ca bază sănătoasă a economiei.

Ce ar fi trebuit făcut altfel

O consolidare fiscală serioasă ar fi trebuit să înceapă cu o consultare reală cu mediul de afaceri. Nu cu întâlniri decorative, nu cu explicații livrate după ce decizia fusese deja luată, ci cu analiză de impact, scenarii și perioade de tranziție.

Ar fi trebuit separate firmele care optimizează agresiv de firmele care doar încearcă să supraviețuiască.

Ar fi trebuit ca noile obligații administrative să fie introduse gradual.

Ar fi trebuit ca taxele cu impact mare pe cash-flow să fie calibrate mai atent.

Ar fi trebuit ca statul să taie mai întâi din propria risipă înainte să pună mediul privat să finanțeze, încă o dată, dezordinea publică.

Asta este reproșul central: mediul de afaceri a avut senzația că statul îi cere sacrificii imediate, în timp ce propria reformă rămâne, ca de obicei, promisiune în lucru.

O reformă necesară, aplicată prost

Guvernarea Bolojan a avut un diagnostic corect: România nu mai putea continua cu deficit mare, colectare slabă și cheltuieli publice fără control.

Dar un diagnostic corect nu scuză un tratament brutal, aplicat grăbit și corectat ulterior din mers.

Mediul de afaceri a fost lovit prin trei mecanisme:

creșteri rapide de taxe,

poveri administrative suplimentare

și impredictibilitate fiscală.

La acestea s-au adăugat inflația, cursul mai slab, încetinirea economiei și sentimentul că statul cere mai mult exact de la cei care încă țin economia la suprafață.

Da, unele măsuri erau necesare.

Da, România avea nevoie de consolidare.

Da, deficitul trebuia ținut în frâu.

Dar felul în care a fost făcută operațiunea a alimentat reacția antreprenorilor care spun azi că nu mai merge nimic.

Răul făcut de guvernarea Bolojan nu este doar contabil. Este psihologic. A rupt încrederea.

Iar într-o economie, încrederea este mai importantă decât orice formular. Fără ea, firmele nu investesc, nu angajează, nu riscă și nu cresc. Stau pe loc, se apără și așteaptă următoarea lovitură.

Iar când mediul de afaceri începe să se apere de propriul stat, reforma nu mai este reformă. Este o problemă națională.