Anatomia unui eșec de achiziții publice: firmele din spatele atacului cibernetic de la ANCPI

All Businesses Management a încasat cel mai mare contract de digitizare atribuit vreodată de ANCPI — 101,9 milioane de lei — a fost amendată pentru trucarea a 27 de licitații și a intrat în insolvență la un an distanță. În spatele ei, presa de investigație a documentat urme ale vechiului grup Teamnet al fostului deputat fugar Sebastian Ghiță. Iar securitatea cibernetică a sistemului care tocmai a fost spart era, între timp, în seama unei firme cu doi angajați și sediul într-un apartament. Cazul ANCPI nu e despre un hacker. E despre cine ajunge să dețină infrastructura critică a statului român.

Cine deține, de fapt, contractorul de digitizare

Pe hârtie, All Businesses Management (ABM) este o firmă specializată în scanarea și arhivarea documentelor pentru instituții publice. În practică, structura ei de proprietate spune o poveste mai complicată.

Potrivit deciziei Consiliului Concurenței din 2024, All Businesses Management și una dintre firmele cu care a trucat licitațiile — Enterprise Software Development — sunt controlate, prin vehiculul Iron Glass Investments, de Mihai-Vladimir Brânzan. A treia firmă din schemă, Cityplan Studio, era controlată de Darius-Mario Miron și Cosmin Alin Popescu. Cu alte cuvinte, două dintre cele trei firme care „concurau” la aceleași licitații aveau, în spate, aceeași mână.

Aici intervine dimensiunea politică documentată de presa de investigație. Încă din 2019, când ABM câștiga primul contract-mamut de la ANCPI (peste 94 de milioane de lei, ca ofertant unic la o licitație „deschisă”), publicații precum Gazeta de Bistrița semnalau că firma era controlată de un fost angajat al lui Sebastian Ghiță — fostul deputat PSD fugit în Serbia — și că prin acționariatul ei se perindaseră persoane și societăți conectate la grupul Teamnet, fosta afacere-fanion a lui Ghiță. Sediul social, nota aceeași presă, era o casă care părea părăsită.

Contextul istoric întărește tabloul. Încă din 2013, Teamnet International, o firmă asociată numelui Ghiță, câștiga de la ANCPI un contract de circa 71 de milioane de lei pentru digitizarea a 19 milioane de file din arhivă — adică acte de vânzare-cumpărare, donații, succesiuni privind averea imobiliară a sute de mii de cetățeni. O investigație Rise Project, preluată ulterior de mai multe publicații, a documentat cum aceleași metode clasice de trucare a licitațiilor au reapărut, după retragerea din față a lui Ghiță, prin firme precum Enterprise Software Development, Kardinal Plus, Digital Soft PM, All Businesses Management și Smart League.

Tiparul — aceeași agenție, aceleași arhive, aceleași cercuri de firme, două decenii la rând — este prea consistent pentru a fi ignorat.

Ascensiunea și prăbușirea, în cifre

Indiferent cine se află în spate, ABM a fost un furnizor-cheie, nu un contractor oarecare. Din cele circa 710 milioane de lei cheltuite de ANCPI pe tehnologie și digitizare din 2007 până azi, aproximativ 194 de milioane au mers exact pe scanarea și indexarea cărților funciare — segmentul dominat de ABM. Contractul din 2021, de 101,9 milioane de lei, reprezenta singur mai mult de jumătate din tot ce a cheltuit statul pe această componentă.

Colapsul a fost fulgerător. Afacerile firmei au atins un vârf de 49,5 milioane de lei în 2024, apoi s-au prăbușit cu 71% în 2025. În ianuarie 2026, compania a intrat în insolvență, cu datorii de circa 6,8 milioane de lei, din care aproximativ 2,7 milioane către Fisc. Administratorul judiciar invocă doi factori și înclină spre reorganizare, nu faliment:

Eliminarea facilităților fiscale pentru IT, de la începutul lui 2025 — o firmă a cărei rentabilitate depindea mai mult de regimul fiscal decât de fundamentele proprii a rămas descoperită când statul a retras subvenția.

Întârzierea plăților de la clienții publici — cercul vicios prin care statul, plătind târziu, își sufocă chiar furnizorii pe care îi folosește pentru funcții critice. Nu e un caz izolat: pe aceeași piață a serviciilor de cadastru, alte firme cu contracte ANCPI nerecepționate la timp au intrat în insolvență în anii anteriori.

Trucarea licitațiilor: concurența ca teatru

Amenda din 2024 rămâne miezul economic al dosarului. Consiliul Concurenței a sancționat ABM cu circa 1,2 milioane de lei — parte dintr-o amendă totală de 1,36 milioane împărțită între cele trei firme (Enterprise Software Development a primit grosul, Cityplan Studio doar ~30.000 de lei) — pentru trucarea a 27 de licitații de arhivare a documentelor ANCPI, între 2018 și 2020.

Mecanismul, numit tehnic bid rigging, este manualul fraudei: firme aparent rivale, dar aparținând aceluiași grup, depuneau oferte „concurente” la aceleași proceduri. În formularea președintelui Consiliului Concurenței, Bogdan Chirițoiu, rivalitatea dintre ele fusese înlocuită cu o formă de colaborare. Efectul economic: prețul de adjudecare nu reflecta o piață reală, ci o coordonare internă — statul plătea, previzibil, mai mult, iar câștiga nu cel mai eficient ofertant, ci cel mai bine plasat în aranjament.

Cine păzea sistemul: o firmă cu doi angajați și un apartament

A doua jumătate a poveștii privește nu digitizarea, ci apărarea sistemului — și e la fel de instructivă.

Securitatea cibernetică a ANCPI era, potrivit unei investigații Public Record, în seama firmei IT About IT SRL — o companie înființată în 2015, cu sediul social într-un apartament din Sectorul 2 al Capitalei. Dimensiunea ei contrastează izbitor cu miza: în 2025 raporta doar doi angajați, o cifră de afaceri de circa 1,84 milioane de lei și un profit net de doar 9.028 de lei. Singurul asociat este Ovidiu Raoul Berdilă, fost angajat Bitdefender — firma lui revinde, de altfel, exact soluțiile de securitate produse de Bitdefender, tehnologia pe care se baza protecția ANCPI.

Contractele sunt pe măsura firmei. ANCPI a semnat cu IT About IT două acorduri-cadru: unul de aproape 950.000 de lei în 2019 și unul de circa 1,5 milioane de lei în 2023, pe 48 de luni, ultimul contract subsecvent fiind semnat pe 30 aprilie 2026 — cu doar câteva luni înainte de atac. Caietul de sarcini descria soluția drept „de importanță națională, a cărei eficiență este critică” și impunea intervenții rapide — deși, potrivit relatărilor, documentul conținea și o contradicție internă privind termenele de reacție (2-8 ore într-o secțiune, 24-48 de ore în alta).

Aceeași firmă a furnizat securitate cibernetică și Administrației Naționale „Apele Române” (ANAR) — instituție care a suferit, la rândul ei, un atac similar — inclusiv un contract de 3,4 milioane de lei, din fonduri PNRR, pentru servere de backup. O firmă distinctă, Smart Control SRL, apare ca furnizor de echipamente de rețea, mentenanță și actualizare antivirus la ANCPI, și a mai încasat de la ANAR peste 9,3 milioane de lei pentru routere, switch-uri și un sistem de monitorizare a securității.

Cifra care spune totul: 0,2%

Când aduni toate contractele de securitate cibernetică explicită ale ANCPI, ajungi la sub 1,6 milioane de lei — adică aproximativ 0,2% din cele 710 milioane cheltuite pe IT și digitizare în două decenii. Restul a mers pe software, hardware, mentenanță și, masiv, pe scanarea arhivelor.

Aceasta este, în esență, anatomia economică a dezastrului. Statul a tratat apărarea cibernetică nu ca pe o investiție în infrastructură critică, ci ca pe o anexă — o linie de buget de minimizat. Experții citați de presă converg: atacul nu a fost sofisticat, ci a exploatat slăbiciuni banale, iar problema este sistemică. Unii semnalează și un dublu standard — companiile private lovite de atacuri sunt obligate să comunice transparent, în timp ce instituțiile publice se refugiază, „aproape invariabil”, în spatele formulei „defecțiune tehnică”.

Prețul mic ascunde întotdeauna riscul mare

Privite împreună, cele două fire ale poveștii ANCPI descriu același defect structural. Firma care a construit baza de date a proprietății naționale a fost un contractor cu proprietari opaci, urme de vechi scheme politice și o soliditate financiară care s-a evaporat într-un an. Firma care păzea aceeași bază de date era o microîntreprindere cu doi angajați, plătită cu firimituri raportat la valoarea a ceea ce apăra.

În ambele cazuri, mecanismul e identic: statul cumpără ieftin, pe piețe unde concurența poate fi simulată, de la furnizori fragili, și tratează securitatea ca pe o formalitate. Când unul dintre aceste noduri cedează — printr-un atac sau printr-o insolvență — factura o plătește același actor final: cetățeanul care nu-și mai poate intabula casa și contribuabilul din ai cărui bani s-au achitat, ani la rând, contracte adjudecate în condiții cel puțin discutabile.

Întrebarea reală ridicată de atacul din iulie 2026 nu este cine a fost hackerul. Este cum a fost lăsată evidența proprietății unei națiuni întregi pe mâna unor firme atât de fragile și, în unele cazuri, atât de conectate la trecutul pe care România spunea că îl lăsase în urmă.