Mitul salvatorului la români. Națiunea care așteaptă un om providențial, ca să nu fie nevoită să se ridice singură

România îl caută de două secole pe omul care va veni să facă ordine, să alunge hoții, să repare statul, să împace capra bugetară cu varza electorală și să ne scutească, dacă se poate, de orice efort personal.

Salvatorii s-au schimbat. Așteptarea a rămas.

Iar în spatele ei se ascunde un adevăr mai puțin măgulitor: omul providențial este adesea scuza perfectă a unei societăți care nu vrea să-și asume propria putere.

Salvatorul există mai ales acolo unde cetățeanul lipsește

Mitul salvatorului există la români. Nu este însă exclusiv românesc.

Toate societățile aflate în criză visează, la un moment dat, la omul extraordinar care apare de nicăieri, pocnește din degete și pune lumea la loc.

Numai că noi am transformat această slăbiciune omenească într-un fel de instituție națională.

Nu avem încredere în partide, dar sperăm că într-un partid infect va apărea un om imaculat.

Nu credem în Parlament, dar așteptăm parlamentarul care îi va înfrunta singur pe ceilalți 464.

Nu credem în instituții, însă visăm la președintele care va trece prin Constituție precum mistrețul prin porumb și va face, personal, dreptate.

Un Făt-Frumos pentru fiecare ciclu electoral

Cerem imposibilul unei singure persoane fiindcă ne este mai comod decât să pretindem normalitatea de la mii de funcționari, magistrați, profesori, polițiști, medici, primari, miniștri și parlamentari.

Salvatorul apare, de regulă, în locul cetățeanului. Cu cât cetățeanul este mai absent, mai obosit sau mai resemnat, cu atât mantia omului providențial devine mai strălucitoare.

Nu-i cerem neapărat să guverneze. Îi cerem să ne răzbune. Să intre în încăpere, să-i dea afară pe ticăloși și să ne confirme că am avut dreptate în toți anii în care am stat pe margine, înjurând fără să schimbăm nimic.

De unde vine această foame de tătuc

Românii au trăit multă vreme într-o istorie făcută de alții și administrată de câțiva.

Deciziile importante veneau de la împărat, sultan, țar, rege, partid sau secretarul general. Omul obișnuit nu era chemat să construiască statul, ci să supraviețuiască statului. Învăța să se ferească, să se descurce, să ungă unde trebuie și să nu atragă atenția puterii.

Din această experiență nu se naște cetățeanul, ci supusul ingenios.

Supusul nu schimbă biciul, ci speră la un biciuitor mai blând

Supusul nu crede că poate schimba regulile. El speră că va veni un stăpân mai bun. Nu vrea neapărat desființarea biciului, ci un biciuitor mai cumsecade.

De aici începe lunga noastră pasiune pentru domnitorul drept, regele luminat, conducătorul hotărât, tehnocratul providențial și independentul „din afara sistemului”.

Au venit, succesiv, oameni despre care ni s-a spus că sunt ultima noastră șansă. Unii au avut merite, alții doar afișe bune. Câțiva au pornit cu intenții onorabile și au sfârșit mestecați de mecanism. Cei mai mulți au descoperit repede că este mult mai plăcut să fii venerat decât verificat.

Când istoria este predată ca o galerie de portrete

Mitul este alimentat și de felul în care ne povestim istoria. Totul pare să fi fost făcut de câte un singur om: un voievod a apărat țara, un rege a construit-o, un conducător a modernizat-o, altul a salvat-o.

În spatele portretelor dispar comunitățile, administrațiile, armatele, profesorii, inginerii, medicii, țăranii și muncitorii care au dus greul. Rămâne doar figura mare de pe perete.

Învățăm, astfel, că istoria este opera eroilor, iar oamenii obișnuiți sunt decorul. Nu trebuie să participe, ci să aștepte intrarea personajului principal.

Comunismul a confiscat salvarea și a trecut-o pe persoană fizică

Regimul comunist a dus această poveste la perfecțiune industrială.

Partidul ne salva de exploatatori, conducătorul salva partidul, iar poporul trebuia să fie recunoscător pentru faptul că era salvat fără întrerupere. Orice nenorocire devenea o nouă dovadă că salvatorul trebuie iubit și mai intens.

Ceaușescu nu era prezentat ca administrator, ci ca părinte, strateg, savant, vizionar și constructor cosmic. El nu conducea o țară, ci o purta pe umeri. Poporului îi revenea obligația solemnă de a aplauda și de a nu întreba de ce frigiderul era gol.

Două otrăvuri rămase în mintea colectivă

Dictatura ne-a învățat două lucruri otrăvitoare. Primul: că puterea adevărată trebuie concentrată într-un singur om. Al doilea: că, dacă lucrurile merg prost, vina nu ne aparține niciodată nouă. Aparține dușmanilor, străinilor, trădătorilor sau executanților care nu au înțeles măreția planului.

După 1989 am schimbat decorul, dar n-am evacuat complet mecanismul din minte.

Am înlocuit cultul oficial cu idolatria electorală. Nu mai avem tabloul obligatoriu pe perete, dar ne lipim singuri fotografia preferatului pe profil și ne certăm cu rudele pentru el.

Salvatorul democratic, modelul cu mandat și sondaje

Democrația românească a produs o specie nouă: salvatorul electoral.

El nu mai apare în balcon cu activiștii în spate, ci pe ecrane, înconjurat de consultanți. Este „singur împotriva tuturor”, deși în spatele lui se află întotdeauna niște finanțatori, niște structuri, niște grupuri de interese și o armată de băieți care tocmai au descoperit dragostea de țară.

Ni se spune că nu este politician, chiar când trăiește din politică de douăzeci de ani. Că nu face parte din sistem, deși sistemul i-a călcat costumele, i-a deschis ușile și i-a pus reflectoarele. Că vine să curețe România, dar primul lucru pe care îl face este să împartă gălețile și mopurile clientelei personale.

Aceeași marfă, ambalată împotriva lotului precedent

Fiecare salvator nou este prezentat drept antidotul celui vechi. După care începe aceeași poveste: compromisuri „necesare”, numiri „strategice”, rude competente, servicii patriotice, contracte discrete și reforme care vor începe imediat după următoarele alegeri.

Produsul electoral trebuie doar reambalat. Uneori este sever și vorbește despre ordine. Alteori este blând și promite normalitate. Poate veni în costum popular, în geacă militară, cu diplomă occidentală sau cu accent de tribun.

Conținutul rămâne același: dați-mi puterea acum, iar întrebările puneți-le după ce termin de salvat țara.

Fabrica de Mesia cu epoleți sub haină

România nu duce lipsă doar de salvatori. Are și o industrie care îi produce.

Când societatea devine neliniștită, când partidele consacrate miros a mobilier uitat în subsol, apare figura proaspătă. Este împinsă în față, lustruită, parfumată cu suveranitate sau europenism – după publicul-țintă – și prezentată drept surpriza totală pe care nimeni n-a pregătit-o.

Asemenea personaje sunt uneori construite chiar de sistemul pe care pretind că-l atacă. Salvatorul antisistem este cel mai rafinat produs al sistemului: adună furia publică, o închide într-o siglă și o livrează, disciplinat, într-o zonă controlabilă.

Spontaneitatea cu regizor, buget și ofițer de legătură

Pe salvatorii inventați de securiști îi cam cunoaștem. Au același mister biografic, aceeași ascensiune inexplicabilă, aceleași uși care li se deschid miraculos și aceeași mulțime de admiratori care jură că omul a apărut spontan, precum busuiocul după ploaie.

Numai că spontaneitatea românească are, adesea, regizor, buget și ofițer de legătură.

Cu cât personajul strigă mai tare că luptă cu „structurile”, cu atât merită să ne întrebăm cine îi ține scara, cine îi aprinde reflectoarele și cine a decis că tocmai el trebuie văzut în fiecare seară.

De ce ne place să fim nevolnici

Neputința declarată are avantajele ei.

Dacă „toți sunt la fel”, nu mai trebuie să alegem atent. Dacă „nu se poate face nimic”, nu mai trebuie să facem nimic. Dacă „sistemul controlează tot”, suntem absolviți anticipat pentru votul prost, tăcerea comodă, mica șpagă, munca făcută de mântuială și toleranța față de impostorul util.

Românul se declară uneori neputincios cu o voluptate suspectă. Își descrie țara ca pe o mlaștină fără fund, după care votează broasca fiindcă i-a promis o nuferișoară.

Neputința, cea mai confortabilă formă de nevinovăție

Este mai ușor să aștepți un salvator decât să urmărești o licitație publică, să ceri socoteală unui primar, să refuzi o favoare, să te înscrii într-o asociație, să susții o presă independentă sau să-ți superi rudele spunându-le că infractorul lor preferat rămâne infractor chiar dacă vorbește frumos despre patrie.

Salvatorul ne convine fiindcă ne oferă participare fără răspundere. Noi îl iubim, el rezolvă. Dacă reușește, am fost vizionari. Dacă eșuează, am fost trădați.

În niciuna dintre variante nu suntem vinovați. Iar această nevinovăție permanentă este una dintre cele mai scumpe plăceri naționale.

Votăm nu ca să construim, ci ca să ne răzbunăm

Din același mecanism se naște votul-pedeapsă. Nu-l alegem întotdeauna pe cel în care avem încredere, ci pe acela despre care sperăm că le va da peste bot celorlalți.

Programul devine secundar. Competența poate aștepta. Important este ca omul nostru să-i enerveze pe oamenii lor.

Numai că răzbunarea nu produce administrație. Poate răsturna o masă, dar nu știe să construiască una. După satisfacția scurtă a scandalului rămân aceleași spitale, aceleași școli și aceleași instituții în care responsabilitatea se plimbă de la un birou la altul până moare de bătrânețe.

Totuși, România chiar are nevoie de lideri

A demonta mitul salvatorului nu înseamnă a pretinde că liderii talentați nu contează.

Contează enorm.

În momentele grele, o societate are nevoie de oameni curajoși, competenți, limpezi la minte și capabili să transforme energia colectivă în decizie.

Există împrejurări în care un lider bun poate scurta ani de rătăcire, iar unul prost poate îngropa o generație.

Dar liderul autentic nu infantilizează societatea.

Nu spune „lăsați totul în seama mea”, ci „iată ce trebuie să facem împreună”.

Nu cere credință, ci acceptă controlul.

Nu se așază deasupra legii, ci întărește legea pentru ca țara să poată funcționa și după plecarea lui.

Liderul adevărat își pregătește propria inutilitate

Adevăratul om de stat nu produce adepți. Produce instituții, reguli și succesori mai buni.

Măsura reușitei sale nu este dependența țării de persoana lui, ci capacitatea statului de a funcționa fără el.

Liderul autentic își pregătește, într-un sens democratic, propria inutilitate.

Falsul salvator procedează invers.

Slăbește instituțiile ca să pară el puternic.

Îi elimină pe cei competenți ca să nu aibă concurență.

Întreține criza pentru ca publicul să simtă permanent nevoia mâinii sale providențiale.

România are nevoie de lideri. Nu de Mesia cu echipă de campanie, conturi anonime și trecut clasificat.

Cum recunoști impostorul care vine să te salveze

Falsul salvator vorbește mereu despre el.

El este singurul curat, singurul curajos, singurul care știe.

Îți cere să crezi înainte de a-ți explica.

Îți oferă dușmani simpli pentru probleme complicate și promite că va curăța țara fără să spună cu ce oameni, prin ce legi și în cât timp.

Nu construiește cetățeni, ci credincioși.

Nu acceptă întrebări, fiindcă întrebările „slăbesc cauza”.

Orice critic este vândut, infiltrat sau prost.

Orice eșec demonstrează doar cât de uriașă este conspirația împotriva lui.

Salvarea care începe prin suspendarea rațiunii

Impostorul vorbește despre destin, nu despre buget.

Despre purificare, nu despre administrație.

Despre trădători, nu despre proceduri.

Cu cât promisiunea este mai extravagantă, cu atât explicația concretă devine mai subțire.

El nu îți spune cum va repara statul, ci îți promite că îl va face să tremure.

Nu explică de unde vin banii, dar știe exact pe cine va pedepsi.

Nu prezintă echipa, fiindcă simpla sa prezență ar trebui să țină loc de ministere.

Cel mai sigur semn că ai în față un impostor apare când salvarea țării începe cu suspendarea rațiunii.

Taurul nu poate fi luat de coarne prin telecomandă

România nu va fi reparată printr-o revelație electorală produsă o dată la patru ani.

Alegerile sunt indispensabile, dar nu suficiente.

O democrație nu se întreține singură, precum frigiderul băgat în priză.

Armata impostorilor nu trebuie înfruntată cu topoare reale, ci cu lucrurile de care se teme cel mai tare:

lege aplicată fără ezitare, transparență, presă liberă, competență, memorie publică și vot lucid.

Impostorul prosperă într-o societate care uită.

De aceea revine după trei ani, cu alt partid, alt slogan și aceeași gură.

Revoluția plictisitoare care chiar ar schimba România

A lua taurul de coarne înseamnă să încetăm să premiem tupeul, să nu mai confundăm obrăznicia cu autoritatea și să nu mai considerăm competența un moft de corporatiști.

Înseamnă să facem costisitoare minciuna publică și rușinoasă impostura, nu admirabilă.

Această revoluție nu este spectaculoasă.

Nu are cai albi, piețe incendiate și discursuri pentru eternitate. Înseamnă oameni care citesc un proiect de lege, verifică o declarație, cer un document, fac o sesizare, urmăresc un proces și nu uită numele celui care i-a mințit.

Nicio societate nu se salvează fără o masă critică de oameni care își fac treaba chiar și atunci când nu îi vede nimeni.

Și… care ies în stradă să-și apere drepturile, nu doar salariile și sporurile.

Poate ne trimit extratereștrii unul competent

Privind România de astăzi, trebuie să admitem că un Salvator veritabil nu ne-ar strica.

Unul competent, incoruptibil, cu nervi de oțel, simț al ridicolului și capacitatea de a deosebi expertul de vărul secretarului de stat.

Poate ni-l trimit extratereștrii.

Ar fi, probabil, singura procedură de recrutare încă necompromisă.

Deși există riscul ca, imediat după aterizare, vizitatorul să fie cooptat într-un consiliu de administrație, să primească o vilă de protocol și să descopere că reforma nu se poate face până nu sunt mulțumite toate filialele.

Până vin marțienii, rămânem noi

Până la contactul cu civilizațiile superioare, rămânem însă noi.

Acesta este adevărul pe care mitul salvatorului încearcă să ni-l ascundă: nu suntem condamnați să fim nevolnici.

Suntem doar obișnuiți să ne subestimăm forța și să supraevaluăm eroii de carton fabricați pentru consum electoral.

România nu are nevoie de un om care să o poarte în spate. Are nevoie de milioane de oameni care să nu se mai lase călcați în picioare.

Salvatorul pe care îl așteptăm nu va coborî din ceruri.

Iar dacă va coborî, înainte să-i dăm cheile țării, n-ar fi rău să-i verificăm măcar CV-ul.