Portret-robot pentru Salvatorul românesc. Puțin Făt-Frumos, puțin haiduc și o îngrijorătoare cantitate de Vlad Țepeș

Românii nu au inventat așteptarea Salvatorului la televizor și nici pe TikTok. Au crescut cu ea. Salvatorul venea din basm, cobora din codru, apărea călare la marginea satului, judeca boierii, învingea balaurul, ridica mănăstiri și, la nevoie, se bătea personal turcii. Nu întotdeauna era un personaj real. Dar era întotdeauna exact omul care lipsea.

Salvatorul românesc nu are un singur chip.

El este un personaj colectiv construit de-a lungul secolelor din bucăți de Făt-Frumos, haiduc, voievod, sfânt, oștean, înțelept și gospodar.

Uneori este tânăr și neprihănit.

Alteori, bătrân, tăcut și cunoscător al tainelor.

Poate fi bun și milostiv, dar românul îl preferă adesea puțin mânios.

Să fie drept, firește, însă dreptatea lui trebuie să aibă și un par bine ascuțit în inventar.

În primul articol despre mitul Salvatorului vorbeam despre tentația de a-i delega unui singur om întreaga noastră responsabilitate.

De data aceasta, merită să vedem de unde vine personajul.

Cine i-a croit mantia, cine i-a pus sabia în mână și de ce, după atâtea secole, tot tresărim când ni se promite că „vin Eu și fac ordine”.

Făt-Frumos nu candidează. El pleacă la drum

Primul model este, evident, Făt-Frumos. Numai că eroul basmului românesc seamănă surprinzător de puțin cu Salvatorul politic modern.

Făt-Frumos nu organizează conferințe despre balaur. Nu cere încă șase luni pentru evaluarea situației. Nu constituie un comitet interministerial pentru recuperarea Ilenei Cosânzene. Își ia calul, sabia și pleacă.

El apare într-o lume dereglată.

Împărăția este amenințată, apa vieții a fost furată, o ființă nevinovată este captivă, iar ordinea firească a lucrurilor a fost tulburată. Misiunea eroului nu este să inventeze lumea, ci s-o repună pe făgașul ei.

Aceasta este prima mare trăsătură a Salvatorului românesc: el vine atunci când normalitatea a fost răpită.

Nu promite paradisul. Promite să scoată zmeul din curte.

Făt-Frumos mai are o calitate pe care alegătorul român o caută, măcar teoretic: nu pleacă la drum pentru avere.

Câștigă împărăția la final, dar nu pentru ea a intrat în luptă. Puterea îi revine ca răsplată pentru curaj și merit, nu este obținută prin intrigi de palat, cumpărarea dregătorilor ori redistribuirea funcțiilor către cumetri.

Există însă un amănunt esențial, uitat de amatorii moderni de providență: Făt-Frumos nu reușește singur.

Îl ajută calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, animale cruțate, făpturi întâlnite în cale și uneori personaje care par, la prima vedere, complet inutile.

Eroul merită ajutorul fiindcă știe să-l primească și fiindcă, înainte de a-l cere, a făcut el însuși bine.

Aici basmul este mai matur decât propaganda.

Salvatorul adevărat nu este atotputernic. Este omul capabil să adune în jurul său puterile bune ale lumii.

Harap-Alb, eroul care câștigă prin ceilalți

Dacă vrem să găsim în literatura noastră un model mai apropiat de nevoile unei societăți moderne, Harap-Alb este chiar mai interesant decât Făt-Frumos.

Fiul de crai pornește naiv, greșește, este păcălit de Spân și ajunge slugă sub propriul său nume. Nu este eroul perfect. Tocmai de aceea este credibil.

Puterea lui nu stă în invulnerabilitate, ci în capacitatea de a învăța.

Iar izbânda nu-i aparține exclusiv.

Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă sunt niște specialiști bizari, fiecare aproape inutil separat și formidabil când apare problema potrivită.

Harap-Alb nu conduce o ceată de oameni identici. Conduce o alianță de competențe.

Dacă am traduce basmul în limbaj administrativ, am spune că eroul nu pretinde că se pricepe la toate. Identifică oamenii potriviți, le recunoaște capacitățile și îi ține împreună până când misiunea este îndeplinită.

Exact ceea ce conducătorii providențiali de astăzi nu fac.

Aceștia vin însoțiți, de regulă, de douăzeci de Gerilă care se pricep la toate ministerele, de la Energie la Cultură, și de câțiva Flămânzilă distribuiți strategic prin consiliile de administrație.

Harap-Alb mai are ceva important: trece prin umilință.

Înțelege ce înseamnă să fii slab, dependent și lipsit de nume.

Nu privește lumea numai de pe tron.

Înainte de a ajunge împărat, cunoaște condiția supusului.

Nu este o pregătire rea pentru guvernare.

Haiducul nu repară statul. Îl pedepsește

Făt-Frumos învinge răul absolut. Haiducul se ocupă de un rău mult mai familiar: stăpânirea nedreaptă.

El nu vine de pe celălalt tărâm, ci din codru.

Nu se luptă cu zmei, ci cu boieri, zapcii, arendași, poteră și administrația care strânge birul de la cel sărac și întoarce privirea când cel puternic fură.

Aici se naște una dintre cele mai rezistente componente ale Salvatorului românesc: omul din afara sistemului care face dreptate fiindcă sistemul nu mai produce dreptate.

Folclorul l-a înnobilat pe haiduc și a separat convenabil tâlharul de erou.

Istoria reală a haiduciei a fost, desigur, mult mai amestecată.

Nu fiecare om înarmat care trăia în pădure redistribuia averea după principii sociale.

Unii luau de la bogați și păstrau pentru ei, cu remarcabilă consecvență.

Imaginea „hoțului înfrățit cu poporul” a fost construită și amplificată de cultura romantică a secolului al XIX-lea, după cum arată și cercetările dedicate inventării haiducului eroic.

Dar mitul a prins fiindcă răspundea unei nevoi reale.

Haiducul nu redactează legi. El corectează nedreptatea pe loc.

Nu schimbă sistemul fiscal, ci îl jefuiește pe jefuitor.

Nu reformează tribunalul, ci pronunță sentința în poiană.

Este seducător pentru o societate care nu mai crede în instituții, fiindcă elimină distanța dintre vină și pedeapsă.

Necazul este că haiducul rezolvă cazul, nu regula.

Îl pedepsește pe boierul rău, dar nu construiește instituția care să împiedice apariția următorului boier rău.

Este excelent pentru baladă și foarte prost pentru administrație.

După ce haiducul pleacă din sat, problema rămâne. Apare o altă văduvă oropsită de fisc și reapar și cei câțiva poterași nervoși.

Cu toate acestea, visul haiducului continuă să alimenteze politica românească.

Aproape fiecare pretins Salvator se prezintă drept un proscris înconjurat de dușmani, atacat de „sistem”, venit să ia puterea din mâna celor care au confiscat-o.

Diferența este că haiducul din cântec intra în codru.

Haiducul contemporan intră mai ales în direct, la o oră de maximă audiență.

Păcală, Salvatorul care nu vrea funcția

În galeria eroilor românești există și un personaj care nu salvează împărăția, dar ne salvează nouă demnitatea: Păcală.

El nu este puternic, bogat sau solemn. Nu are cal alb, origine nobilă și consilieri.

Are inteligență, umor și capacitatea de a întoarce prostia stăpânilor împotriva lor.

Păcală este arma societății slabe împotriva autorității ridicole.

Când țăranul nu-l poate învinge pe boier, îl face de râs.

Când nu poate modifica legea absurdă, o aplică literal până când absurditatea ei devine evidentă.

Păcală nu răstoarnă lumea, dar îi desface pantalonii în public.

Este o formă modestă de salvare, însă foarte românească.

Umorul popular conservă libertatea interioară.

Poți fi sărac, obligat să te supui și lipsit de putere, dar dacă ai înțeles prostia stăpânului și ai găsit cuvântul potrivit pentru ea, nu ești complet învins.

De aceea, Salvatorul românesc ideal trebuie să aibă și ceva din Păcală.

Nu fiindcă țara se conduce cu bancuri, ci fiindcă puterea fără simțul ridicolului începe foarte repede să se creadă trimisă de Dumnezeu.

Iar când un conducător începe să vorbească despre sine la persoana a treia, Păcală trebuie chemat de urgență.

Înțeleptul nu conduce. Îi spune domnitorului când greșește

Folclorul nostru nu produce doar eroi activi.

Produce și bătrânul înțelept, sihastrul, călugărul, bătrâna binevoitoare sau făptura modestă care cunoaște drumul.

Această figură nu cere tronul. De fapt, tocmai refuzul puterii îi conferă autoritate.

Daniil Sihastrul, în tradiția construită în jurul lui Ștefan cel Mare, este modelul sfetnicului care vede dincolo de înfrângerea imediată.

Sfânta Vineri și Sfânta Duminică îl ajută pe eroul vrednic, dar nu luptă în locul lui. Calul năzdrăvan știe mai mult decât stăpânul și are curajul să-i spună ce trebuie făcut.

În basmul românesc, conducătorul bun nu este acela care știe tot.

Este acela care recunoaște înțelepciunea când o întâlnește, chiar dacă aceasta apare sub forma unei bătrâne sărace, a unui animal obosit sau a unui pustnic locuind departe de capitală.

Politica modernă a păstrat sfetnicul, dar i-a schimbat funcția.

El nu-i mai spune conducătorului adevărul, ci îi confirmă că toate ideile sale sunt istorice.

Așa se face că fiecare Făt-Frumos politic ajunge înconjurat de oameni care îi laudă armăsarul, deși toată țara vede că este o mârțoagă cu sondajele în scădere.

Modelul înțeleptului ne spune că Salvatorul nu trebuie doar să fie inteligent. Trebuie să completeze inteligența altora.

Această calitate este mult mai rară.

Ștefan cel Mare: apărătorul care nu doarme nici după moarte

Dintre domnitorii istorici, Ștefan cel Mare a devenit probabil cel mai complet personaj legendar.

În memoria populară, el nu este doar conducător militar. Este apărătorul țării, judecătorul, ctitorul, omul care vorbește cu sihaștrii, pierde lupte fără să-și piardă menirea și revine de fiecare dată când Moldova este amenințată.

Legendele i-au concentrat domnia într-un portret exemplar: vitejie, dreptate, credință, rezistență și apropiere de popor.

Ștefan este Salvatorul care apără hotarul.

El nu promite să transforme Moldova în centrul financiar al Europei. Promite ceva mai elementar: că Moldova va mai exista și mâine.

Această imagine s-a format într-o regiune trăind sub amenințarea permanentă a puterilor mai mari.

De aici vine o parte importantă a așteptării românești:

conducătorul trebuie să fie suficient de isteț încât să negocieze cu imperiile, suficient de curajos încât să lupte și suficient de realist încât să știe când nu poate câștiga.

În legende, Ștefan verifică personal poduri, cetăți, oșteni și gospodari. Este pretutindeni.

Mitul nu tolerează administrația anonimă.

Domnitorul trebuie să știe, să vadă și să intervină.

Așa s-a născut și întrebarea românească eternă: „Dar președintele știe?”

Într-un stat funcțional, nu este necesar ca președintele să știe că într-o comună s-a stricat podețul. În imaginarul nostru, dacă nu știe, țara este abandonată.

Vlad Țepeș: visul ordinii obținute fără contestație

Dacă Ștefan reprezintă apărarea, Vlad Țepeș reprezintă pedeapsa.

Legenda lui nu ne spune atât că domnitorul este bun, cât că nimeni nu îndrăznește să fie rău în prezența lui.

Negustorul își poate lăsa marfa nepăzită, punga cu bani rămâne neatinsă, iar hoții dispar nu prin educație civică, ci printr-o schimbare severă a mobilierului stradal.

Țepeș este răspunsul imaginar la frustrarea produsă de impunitate.

Când oamenii văd hoți liberi, dosare închise, averi inexplicabile și funcții distribuite acelorași familii, nu mai visează neapărat la un nou Cod penal. Visează la un domnitor care termină discuția până la prânz.

„Ne trebuie un Țepeș” este mai puțin o opțiune istorică decât un diagnostic psihologic. Înseamnă: nu mai credem că legea obișnuită îi poate atinge pe cei puternici.

Modelul este însă periculos.

Dreptatea absolută, aplicată de un singur om, nu are recurs. Iar parul pare o idee minunată cât timp fiecare este convins că pe el nu-l privește.

Țepeș este Salvatorul preferat al cetățeanului care dorește dictatură a Legii exclusiv pentru ceilalți.

Cuza: domnitorul care intră în legendă prin reformă

Alexandru Ioan Cuza reprezintă un alt tip de conducător exemplar: nu marele războinic, ci reformatorul.

Poveștile populare despre Cuza îl arată călătorind incognito, descoperind abuzurile, ascultând oamenii simpli și pedepsindu-i pe funcționarii necinstiți.

Este același mecanism întâlnit în legendele despre alți suverani europeni: conducătorul bun se deghizează pentru a vedea adevărul pe care curtea i-l ascunde.

Cuza este domnitorul care coboară din trăsură.

Forța imaginii sale vine din combinația dintre autoritate și reformă:

secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, modernizarea învățământului, reorganizarea instituțiilor.

În memoria populară, complexitatea politică a epocii se simplifică într-un raport direct:

Cuza a văzut nedreptatea și a schimbat regula.

Acest model este mai apropiat de ceea ce ne-ar trebui astăzi decât haiducul sau justițiarul absolut.

Cuza nu se limitează să-l pedepsească pe funcționarul abuziv. În forma lui idealizată, schimbă sistemul care permite abuzul.

Dar și aici mitul scurtează periculos drumul.

Reformele nu sunt opera exclusivă a unui singur om.

Ele presupun elite administrative, conjuncturi internaționale, negociere, instituții și multe personaje care nu intră în legendă fiindcă n-au barbă memorabilă și nu călătoresc incognito.

Istoria adoră echipele. Memoria populară preferă un portret.

Carol I: Salvatorul care construiește și lasă șuruburile strânse

Există și modelul mai puțin spectaculos, dar infinit mai folositor: conducătorul-constructor.

Carol I nu ocupă în folclor locul lui Făt-Frumos sau al lui Ștefan, dar a intrat în imaginarul modern drept suveranul sobru, disciplinat, occidentalizant, obsedat de instituții, infrastructură și continuitate.

Nu este Salvatorul care vine să ne iubească. Este Salvatorul care vine cu regulamentul.

Pentru o cultură atrasă de conducătorul cald, spontan și „de-al nostru”, acest tip poate părea cam lipsit de poezie.

Nu coboară din codru, nu vorbește în pilde și nu împarte galbeni săracilor întâlniți pe drum.

În schimb, construiește căi ferate, întărește administrația și lasă în urmă un stat mai solid decât cel primit.

Este o salvare fără efecte speciale.

Poate tocmai de aceea modelul nu produce același entuziasm.

Românul aplaudă omul care stinge incendiul, nu pe acela care a verificat instalația electrică și a împiedicat izbucnirea lui. Mentenanța nu inspiră balade.

Dar țările funcționale sunt salvate în fiecare zi de oameni despre care nu se scriu balade.

Mihai Viteazul: visul unirii sub o singură voință

Mihai Viteazul adaugă portretului o altă dimensiune: unificatorul.

Imaginea lui a fost amplificată de istoriografia națională a secolului al XIX-lea și de cultura politică ulterioară, până când domnia scurtă și extrem de complicată a devenit simbolul anticipării unității naționale.

Salvatorul nu mai este aici doar apărător sau judecător. Este omul care adună bucățile.

Această imagine revine puternic în perioadele de fragmentare.

Când instituțiile se ceartă, partidele se sfâșie, regiunile se simt ignorate și societatea nu mai găsește nici măcar vocabularul unei conversații comune, apare dorința omului capabil să unească.

Firește, „unirea” poate ascunde multe.

Uneori înseamnă reconciliere.

Alteori înseamnă ca toți să fie de acord cu Salvatorul.

Între cele două există o diferență pe care propaganda preferă să n-o detalieze.

De ce Salvatorul nostru trebuie să fie și tată, și judecător

Din toate aceste personaje rezultă un portret foarte exigent.

Românul îl dorește pe Salvator:

• curajos ca Făt-Frumos;
• drept și înfricoșător ca Vlad Țepeș;
• apărător ca Ștefan cel Mare;
• apropiat de oamenii simpli ca legenda lui Cuza;
• unificator ca Mihai Viteazul;
• constructor ca regele Carol I;
• șiret ca Păcală;
• popular ca haiducul;
• înțelept ca sihastrul;
• neprihănit ca un sfânt;
• și, dacă se poate, familiar ca un vecin care știe pe cineva la primărie.

Este imposibil.

Nu fiindcă asemenea oameni n-ar avea calități, ci fiindcă modelele se contrazic.

Haiducul disprețuiește instituția pe care constructorul încearcă s-o întărească.

Țepeș rezolvă repede tocmai fiindcă nu pierde timpul cu garanții juridice.

Făt-Frumos învinge răul absolut, dar politica democratică lucrează aproape întotdeauna cu ”răuri” relative, interese legitime și compromisuri inevitabile.

Noi cerem unui singur om să fie simultan rebel și instituție, democrat și autocrat eficient, om din popor și personalitate deasupra tuturor, milostiv cu noi și necruțător cu ceilalți.

După care ne mirăm că vin impostorii.

Ei sunt singurii care acceptă fără să clipească fișa postului.

Cel mai apropiat de nevoile noastre nu este cel mai spectaculos

Care dintre modelele vechi se apropie cel mai mult de ceea ce ne dorim astăzi?

Instinctul spune că Vlad Țepeș. Nervii spun că haiducul. Nostalgia spune că Ștefan cel Mare. Literatura electorală spune că Făt-Frumos.

Dar România de astăzi n-are nevoie, în primul rând, de omul care taie capetele balaurului.

Balaurul nostru are certificat fiscal, departament juridic, contract de consultanță și suficiente relații pentru a contesta sabia în instanță.

Modelul cel mai util este, probabil, Harap-Alb maturizat și trimis la administrație.

Un conducător care poate greși fără să transforme greșeala în doctrină.

Care recunoaște competența altora.

Care adună oameni diferiți.

Care trece prin încercări și înțelege dependența celui lipsit de putere.

Care nu confundă autoritatea cu infailibilitatea.

Care își duce misiunea la capăt, dar nu pretinde că a făcut totul singur.

I-am mai adăuga simțul dreptății lui Cuza, încăpățânarea defensivă a lui Ștefan, disciplina constructivă a lui Carol și câteva picături din Păcală, pentru protecție împotriva solemnității patologice.

Din Țepeș am păstra intoleranța față de impunitate, dar am renunța la mobilierul de scenă.

Din haiduc am lua solidaritatea cu cel slab, nu disprețul față de lege.

Din Făt-Frumos am lua disponibilitatea de a pleca la drum greu, nu convingerea că orice adversar este zmeu.

Salvatorul din basm trebuie să rămână în bibliotecă

Basmele nu ne-au învățat doar să așteptăm un erou. Ne-au învățat și cum poate fi recunoscut.

Eroul pleacă la drum, nu doar vorbește despre drum.

Îi ajută pe cei slabi înainte de a avea nevoie de ei.

Ascultă sfatul.

Își ține cuvântul.

Nu cere împărăția înainte de încercare.

Nu-și abandonează însoțitorii după victorie.

Și, mai ales, nu declară că el este Făt-Frumos.

Asta o hotărăște povestea după ce omul s-a întors acasă.

Impostorul procedează invers.

Își anunță legenda înainte de prima faptă, își inventează balaurii, cere credință fără probe și explică fiecare eșec prin puterea fantastică a dușmanilor.

Poate că aici se află utilitatea contemporană a vechilor modele.

Nu trebuie să scoatem un domnitor din mormânt, un haiduc din codru sau un Făt-Frumos din basm. Trebuie să recuperăm criteriile după care poveștile îi separau pe eroi de fanfaroni.

Salvatorul românesc ideal n-ar trebui să fie omul care ne ia toate poverile și ne trimite liniștiți înapoi pe canapea.

Ar trebui să fie omul care redeschide drumul, repară regulile și îi convinge pe ceilalți să meargă împreună.

Mai puțin Mesia, mai mult conducător de echipă.

Mai puțin par, mai multă lege.

Mai puțină iubire populară proclamată, mai multe instituții care funcționează și după ce eroul părăsește încăperea.

Nu este suficient pentru un basm.

Pentru România ar fi, deocamdată, aproape miraculos.