Cum știm că țara merge într-o direcție greșită. Instinctul fraierului care achită nota

Omul obișnuit nu măsoară direcția unei țări cu indicatorii prezentați solemn la televizor. O judecă după distanța dintre muncă și răsplată, dintre lege și dreptate, dintre promisiunea statului și experiența trăită.

Iar când toate aceste distanțe cresc, cetățeanul înțelege că ceva s-a stricat. Poate nu știe să-i spună model economic, degradare instituțională sau selecție negativă. Dar știe că trage mai tare și ajunge tot mai greu.

Optimismul oficial are propriul dicționar

Există în fiecare țară un aparat sofisticat pentru fabricarea optimismului oficial.

Miniștrii prezintă grafice.

Partidele produc strategii.

Economiștii de serviciu explică de ce necazul este, privit corect și de la distanța potrivită, aproape o veste bună.

Deficitul devine „spațiu fiscal”, împrumutul devine „finanțare”, scumpirea devine „ajustare”, iar prăbușirea unui serviciu public intră într-un amplu proces de „reformare”.

Realitatea nu are purtător de cuvânt

Omul obișnuit nu dispune de asemenea instrumente lingvistice.

El are frigiderul, salariul, farmacia, școala copilului, drumul până la serviciu și interacțiunea periodică cu instituțiile statului.

Are, cu alte cuvinte, realitatea.

Și mai are ceva: senzația tot mai puternică de a fi fraierul de serviciu.

Direcția unei țări se simte înainte de a putea fi demonstrată

Când spunem că țara merge într-o direcție greșită, nu afirmăm neapărat că totul este mai rău decât acum zece sau douăzeci de ani.

Ar fi o prostie.

Avem drumuri mai bune, mai multă tehnologie, mașini mai sigure, acces rapid la informație, posibilitatea de a călători și un nivel de prosperitate materială pe care generațiile anterioare nu l-au cunoscut.

Dar direcția nu este fotografia prezentului.

Direcția este raportul dintre efortul făcut și rezultatul obținut. Este ceea ce se construiește, ceea ce se degradează și, mai ales, cine este împins înainte.

O țară poate fi mai bogată și totuși mai bolnavă

O țară poate fi mai bogată decât era acum douăzeci de ani și totuși să se îndrepte într-o direcție proastă.

La fel cum un om poate avea astăzi mai mulți bani decât în tinerețe, dar poate fi mai bolnav, mai singur și mai lipsit de speranță.

Nu judecăm doar nivelul la care am ajuns.

Judecăm sensul mișcării.

Munca nu mai promite înaintare

Primul semn este degradarea legăturii dintre muncă și viață.

Omului i s-a spus că, dacă muncește serios, își poate îmbunătăți existența.

Nu că va deveni milionar, nu că își va cumpăra iaht, ci că va putea trăi ceva mai bine decât ieri și își va ajuta copiii să pornească de puțin mai sus.

Aceasta a fost promisiunea fundamentală a societății moderne: munca nu te îmbogățește neapărat, dar te ajută să înaintezi.

Când promisiunea dispare, rămâne numai obligația.

Salariul crește, viața fuge înainte

Când salariul crește cu zece la sută, iar viața se scumpește cu douăzeci, omul nu are nevoie de Institutul Național de Statistică pentru a descoperi regresul.

Îl vede în coșul de cumpărături.

Îl simte când amână dentistul, schimbă marca de cafea, renunță la concediu sau începe să considere o problemă înlocuirea frigiderului.

Nenorocirea nu începe odată cu sărăcia absolută.

Începe atunci când munca încetează să mai producă progres. Când muncești la fel de mult, poate chiar mai mult, numai pentru a rămâne în același loc.

Atunci țara nu mai este un proiect. Devine o bandă de alergare instalată într-o cameră care se umple lent cu apă.

Regula este pentru fraieri, excepția pentru oamenii potriviți

Al doilea semn este descoperirea repetată că regulile nu funcționează la fel pentru toți.

Cetățeanul obișnuit își plătește taxele, oprește la roșu, depune actele, așteaptă termenul, completează formularul și aduce copia după documentul pe care instituția l-a emis tot ea.

Dacă greșește o cifră, este sancționat.

Dacă întârzie o zi, curg penalitățile.

În același timp, vede oameni cu relații, funcții sau obraz blindat trecând prin lege ca printr-o perdea de duș.

Dosarele se prescriu, concursurile se potrivesc

Dosarele lor se prescriu.

Autorizațiile apar.

Concursurile se potrivesc.

Diplomele se confirmă.

Averile nu se explică, dar nici nu trebuie. Contractele publice își găsesc singure drumul către aceeași familie extinsă de profesioniști ai norocului.

Aici se rupe ceva fundamental.

Nu doar încrederea în stat, ci și motivația de a respecta regulile.

Legea nedreaptă își pierde autoritatea

Oamenii suportă reguli dure dacă le consideră drepte.

Pot accepta taxe mari dacă văd servicii bune. Pot accepta restricții dacă ele se aplică tuturor. Pot accepta sacrificii dacă există un scop limpede și o împărțire cinstită a poverii.

Ceea ce nu suportă este să fie singurii obligați să respecte regulile.

În momentul în care legea devine severă cu omul fără relații și flexibilă cu omul bine conectat, ea nu mai produce ordine.

Produce cinism.

Viitorul copiilor depinde din nou de părinții potriviți

O țară se mișcă într-o direcție greșită atunci când originea începe să conteze mai mult decât capacitatea.

Dacă un copil inteligent, muncitor și decent are șanse mai mici decât odrasla conectată, problema nu este doar morală.

Este una de supraviețuire națională.

Înseamnă că țara își selectează conducătorii, specialiștii și administratorii dintre cei mai bine instalați, nu dintre cei mai buni.

Oamenii inteligenți sunt împinși la margine

Societățile nu se prăbușesc fiindcă rămân fără oameni inteligenți.

Se prăbușesc fiindcă oamenii inteligenți sunt împinși la margine, pleacă sau învață să tacă.

Când competența devine incomodă, iar mediocritatea devine recomandare, mecanismul începe să lucreze împotriva propriei țări.

Se selectează obediența, nu valoarea.

Se premiază apartenența, nu rezultatul.

Educația devine o minciună spusă din iubire

Părintele continuă să-i spună copilului: „Învață, muncește și fii corect”.

Dar știe, în sinea lui, că succesul depinde tot mai mult de relații, bani și apartenență.

În acel moment, educația devine o minciună spusă din iubire.

Iar acesta este unul dintre cele mai triste lucruri care i se pot întâmpla unei țări.

Instituțiile cer respect, dar nu mai produc siguranță

Cetățeanul nu are nevoie ca statul să-l iubească.

Îi ajunge să funcționeze.

Spitalul să-l trateze. Poliția să-l apere. Școala să-i învețe copilul. Justiția să judece. Primăria să administreze. Fiscul să colecteze corect. Armata să fie pregătită.

Autoritățile să prevină dezastrul, nu doar să țină conferințe după ce acesta s-a produs.

Statul se prezintă la serviciu, dar lipsește

Când instituțiile își păstrează clădirile, siglele, purtătorii de cuvânt și mașinile de serviciu, dar își pierd funcția, rămâne numai decorul statului.

Avem ghișeu, dar nu serviciu.

Avem procedură, dar nu soluție.

Avem control, dar nu răspundere.

Avem conducători, dar nimeni nu este vinovat.

Statul continuă să se prezinte la serviciu îmbrăcat regulamentar. Numai că, pe dinăuntru, lipsește.

Prostia nu mai este accident, ci criteriu de promovare

Omul obișnuit observă și calitatea oamenilor care ajung în față.

Nu îi cere ministrului să fie un geniu. Îi cere să înțeleagă domeniul, să vorbească limpede și să nu pară surprins de existența ministerului pe care îl conduce.

Nu îi cere parlamentarului să recite Kant.

I-ar ajunge să poată urmări sensul unei fraze până la capăt.

Mediocritatea este sigură și recunoscătoare

Când impostura devine repetitivă, apare senzația că nu mai asistăm la accidente de selecție, ci la o metodă.

Mediocritatea este sigură, ascultătoare și recunoscătoare celui care a ridicat-o.

Omul competent poate pune întrebări. Omul slab execută și zâmbește la fotografie.

De aceea, prostia instalată sus nu este niciodată inocentă.

Ea devine o formă de putere foart aproape de o calamitate previzibilă:

Produce ordine greșite, risipește bani, blochează instituții și îi elimină pe cei care ar putea face comparația.

Un incompetent izolat este o neplăcere. O rețea de incompetenți disciplinați este un regim.

Sacrificiul este cerut întotdeauna de cei care nu-l fac

Țara merge prost când austeritatea coboară numai în josul societății.

Cetățeanului i se spune că trebuie să înțeleagă situația, să strângă cureaua, să accepte taxe mai mari și servicii mai slabe.

Statul traversează o perioadă dificilă.

Suntem chemați ”cu toții” la responsabilitate.

„Cu toții” este expresia preferată a privilegiaților

„Cu toții” este însă una dintre cele mai nerușinate expresii ale administrației românești.

Unii pierd bani, siguranță și acces la servicii.

Ceilalți pierd, eventual, o parte din sporul pentru condiții vătămătoare produs de statul pe care tot ei îl conduc.

Posturile inventate rămân.

Consiliile de administrație supraviețuiesc.

Contractele privilegiate își continuă nestingherite migrația bugetară.

Sacrificiul comun este suportabil. Sacrificiul repartizat exclusiv fraierilor este jaf însoțit de discurs motivațional.

Nu mai există răspundere, numai rotație

Într-o țară sănătoasă, eșecul are consecințe.

Cine gestionează prost pleacă. Cine minte pierde încrederea. Cine fură răspunde.

La noi, eșecul este adesea o etapă ”benefică” în carieră.

Ministrul care a ratat un minister este mutat la altul.

Șeful instituției compromise devine consilier.

Omul prins cu minciuna este trimis la televizor să explice adevărul.

Partidul care a produs criza se oferă să o rezolve. Dar numai în condițiile lui.

Aceleași figuri ajung să pară experiență națională

Aceleași personaje se rotesc atât de mult, încât ajung să fie prezentate drept experiență națională.

Nu mai contează ce au făcut. Sau la ce se pricep. Contează numai că au mai fost pe acolo.

Funcția anterioară devine dovadă de competență, chiar dacă mandatul s-a încheiat cu un eșec.

În lipsa răspunderii, politica nu se mai corectează. Doar se rearanjează.

Viitorul a devenit ceva ce trebuie căutat în altă parte

Poate cel mai dur verdict asupra unei țări este dat fără discursuri, prin plecare.

Când tinerii nu mai întreabă ce pot construi aici, ci cum pot scăpa de aici, statul a pierdut ceva mai important decât populația activă.

A pierdut votul de încredere al generației următoare.

Oamenii nu pleacă numai pentru salarii.

Pleacă pentru predictibilitate, respect profesional, instituții funcționale și sentimentul că viața lor nu depinde permanent de improvizațiile unor necunoscuți numiți politic.

Exodul a devenit proiect parental

Și mai grav este când cei rămași își pregătesc copiii pentru plecare.

Când cea mai serioasă investiție a familiei devine pașaportul interior către altă lume: limbile străine, studiile transferabile, meseria exportabilă.

Atunci exodul nu mai este o reacție individuală.

Devine proiect parental.

Părinții nu mai încearcă să le construiască un viitor copiilor în România. Încearcă să-i echipeze pentru un viitor departe de România.

Ceea ce judecăm, de fapt

Când spunem că țara merge într-o direcție greșită, judecăm dacă mâine mai are șansa de a fi ceva mai bun decât astăzi.

Judecăm dacă munca mai contează.

Dacă legea mai este comună.

Dacă școala mai ridică oameni.

Dacă instituțiile își mai îndeplinesc rostul.

Dacă hoția mai provoacă rușine.

Dacă incompetența mai are un preț.

Dacă sacrificiul este împărțit.

Dacă un copil fără relații mai poate ajunge undeva prin propriile puteri.

Nu cerem paradisul

Nu cerem paradisul. Nu suntem atât de naivi.

Cerem numai ca mecanismul să NU fie construit împotriva celui care îl finanțează.

Cerem ca omul care muncește, respectă legea și își plătește obligațiile să nu fie tratat ca o resursă fiscală fără drepturi.

Cerem ca statul să nu-i transforme corectitudinea în handicap.

Fraierul de serviciu nu este prost

Fraierul de serviciu vede foarte bine.

Muncește, plătește și suportă.

Nu cunoaște toate cifrele, dar cunoaște rezultatul lor.

Nu poate demonstra întotdeauna captura instituțională, însă îi întâlnește efectele la ghișeu, la spital, în școală și în factura lunară.

Poate că nu știe să explice academic direcția țării.

Dar știe că urcă tot mai greu, în timp ce aceiași oameni coboară relaxați pe scara rulantă rezervată lor.

Cât timp va mai achita nota?

Iar într-o zi, întrebarea nu va mai fi dacă țara se îndreaptă într-o direcție greșită.

Răspunsul va fi devenit prea limpede.

Întrebarea va fi câți dintre fraierii care o țin încă în picioare mai sunt dispuși să meargă împreună cu ea.

Și cât timp vor mai accepta să achite, cuminți, nota de plată lăsată de ceilalți.