„România e problema ta, partidul e problema mea”. Deșertăciunea politicii care se iubește doar pe sine

A trecut momentul în care mai avea rost să alergăm după autorul replicii.

Nicușor Dan a spus public că, în timpul negocierilor pentru formarea guvernului, un șef de partid i-ar fi spus: „Asta cu România e problema ta, cu partidul e problema mea.” Președintele a legat episodul de ceea ce descria drept „multă preocupare electorală și mult mai puțină preocupare pentru interesul național”.

În primele ore, întrebarea a fost cine.

Dominic Fritz a fost indicat pe surse, a negat categoric, iar Radu Miruță, prezent la discuții, a spus că liderul USR nu rostise acea frază.

Asta era știrea de atunci.

Contraatacul a fost rapid. Ar fi fost, desigur, Grindeanu.

Editorialul începe însă abia după ce știrea se răcește.

Nu mai contează cine a spus-o

Nu avem nevoie să-i lipim fraza lui Fritz, lui Grindeanu, lui Bolojan sau oricărui alt lider pentru a discuta despre ea.

Ba chiar e mai sănătos să n-o facem.

Important este altceva: propoziția pare perfect posibilă într-un sistem politic în care partidul este tratat prea des ca scop, iar țara ca decor al competiției pentru putere.

Asta este partea neliniștitoare.

Nu identitatea autorului.

Ci faptul că nimeni n-a izbucnit în râs spunând: „Imposibil, niciun politician român nu gândește așa”.

Textul inițial surprindea exact ruptura dintre vocabularul public – „stabilitate”, „responsabilitate”, „interes național” – și calculele mult mai prozaice ale negocierii:

cine pierde electoral, cine primește ministere, cine își păstrează oamenii și cine plătește costul guvernării.

Acolo/aici este problema.

Partidul nu este patria

Un partid este (în teorie) un instrument democratic.

Atât.

Este o organizație construită pentru a grupa idei, interese, oameni și programe și pentru a le transforma în reprezentare politică.

Nu este o ființă vie.

Nu suferă.

Nu plătește facturi.

Nu așteaptă la Urgențe.

Nu pierde bani din inflație.

Nu stă într-un sat fără medic.

Nu are copil plecat la muncă în altă țară.

Când politicianul ajunge să vorbească despre „salvarea partidului” ca despre o misiune istorică, ordinea lucrurilor începe să se inverseze.

Partidul trebuia să existe pentru societate.

Societatea a ajuns să existe pentru partid.

Ambiția politică are o justificare numai în afara ei însăși

Nu este nimic scandalos în ambiția politică.

Un om poate dori să fie ministru, premier, președinte sau șef de partid. Poate crede sincer că ar administra mai bine decât ceilalți.

Problema începe când obținerea și conservarea funcției devin propria justificare.

Vreau puterea ca să am puterea.

Vreau partidul puternic pentru ca partidul să fie puternic.

Vreau 25% în sondaje pentru a obține 30% la alegeri, ca să primesc mai multe ministere, cu care să-mi consolidez partidul pentru următoarele alegeri.

Și România?

România apare undeva între două grafice electorale, eventual într-un discurs de Ziua Națională.

Aceasta este deșertăciunea fundamentală a ambiției politice goale:

efort uriaș pentru cucerirea unui instrument, urmat de o uimitoare sărăcie de răspunsuri despre scopul pentru care instrumentul a fost cucerit.

Toată lumea vrea să salveze România după ce termină de salvat partidul

Aici ipocrizia devine aproape instituțională.

Niciun partid nu intră în campanie spunând:

„Dați-ne votul dumneavoastră ca să ne mărim organizația.”

Nimeni nu tipărește afișe cu:

„Mai multe funcții pentru activul nostru de partid!”

Toți salvează România.

Toți reconstruiesc România.

Toți redau demnitatea României.

Toți au „proiectul pentru România”.

Până în clipa în care proiectul pentru România începe să coste procente partidului.

Atunci apar calculele.

Mai bine să facă ceilalți reforma.

Mai bine să crească ceilalți taxele.

Mai bine să taie ceilalți cheltuielile.

Mai bine să intre ceilalți la guvernare într-un moment prost.

Noi revenim când e masa pusă.

Această contradicție este mult mai importantă decât autorul unei replici de culise.

Costul trebuie plătit întotdeauna de altcineva

Guvernarea adevărată este aproape inevitabil nepopulară din când în când.

Unele decizii produc pierzători.

Unele reforme deranjează clientele.

Unele investiții cer renunțarea la alte cheltuieli.

Unele dezechilibre trebuie corectate înainte să devină catastrofe.

Aici se vede diferența dintre responsabilitatea politică și marketing-ul electoral permanent.

Politicianul responsabil poate spune: această măsură mă va costa electoral, dar trebuie făcută.

Partidul construit exclusiv pentru propria supraviețuire spune: măsura trebuie făcută, dar preferabil de adversar.

Și exact de aici apare România administrată prin pase succesive de responsabilitate.

„România e problema ta” este o propoziție moralmente devastatoare

Dacă replica relatată de Nicușor Dan a fost într-adevăr rostită, caracterul ei șocant nu vine din cinism.

Cinismul politic nu este tocmai o specie rară.

Vine din separarea explicită dintre interesul partidului și interesul țării.

„Tu ai România. Eu am partidul.”

Ca și cum cele două ar fi două firme vecine.

Ca și cum liderul unui partid parlamentar ar putea spune legitim că administrarea țării aparține altcuiva.

Dar atunci pentru ce există partidul?

Pentru ce solicită voturi?

Pentru ce cere ministere?

Pentru ce ocupă Parlamentul?

Pentru ce încasează subvenții uriașe?

Președintele însuși a formulat problema în termenii obligației publice:

politicienii trăiesc din banii cetățenilor și trebuie să găsească compromisurile necesare funcționării statului.

Un partid care nu vrea costurile puterii vrea numai privilegiile ei

Aici discuția devine foarte simplă.

Dacă dorești puterea numai atunci când produce beneficii electorale, nu dorești guvernarea.

Dorești avantajele guvernării.

Funcțiile.

Vizibilitatea.

Numirile.

Resursele.

Influența.

Guvernarea începe exact acolo unde avantajele încetează și apar responsabilitățile.

De aceea fraza aceasta merită ținută minte chiar dacă nu vom afla niciodată cine a spus-o.

Este aproape definiția negativă a politicii.

Politica nu este concursul pentru supraviețuirea politicienilor

Partidele se nasc, cresc, se sparg și dispar.

România rămâne.

Liderii despre care acum douăzeci de ani părea că depinde mersul planetei sunt astăzi note de subsol.

Mari strategii electorale au devenit anecdote.

Congrese istorice au devenit fotografii prăfuite.

Funcții pentru care s-au dus războaie cumplite au ajuns simple rânduri în CV-uri.

Asta este poate cea mai comică parte a deșertăciunii politice:

oamenii se comportă uneori de parcă supraviețuirea partidului lor pentru următoarele șase luni ar fi o problemă cosmică.

Nu este.

Problemele reale sunt cele care rămân după ce se sting reflectoarele.

La final rămâne o întrebare foarte simplă

Nu cine a spus fraza.

Asta a devenit secundar.

Întrebarea este câți ar fi putut s-o spună.

Și câți, fără s-o rostească vreodată, guvernează după exact aceeași regulă.

Pentru că ipocrizia nu începe atunci când un politician spune:

„România e problema ta, partidul e problema mea.”

Ipocrizia începe când spune public „România înainte de toate”, iar în camera alăturată întreabă cât îl costă România în sondaje.