Ce sens mai are tot ce nu mai are sens?

Există un moment, nu știu exact când vine, în care începi să observi că multe dintre lucrurile în care ai crezut nu mai stau în picioare.

Nu se prăbușesc spectaculos. Nu cade tavanul. Nu vine nimeni să-ți spună că, de azi înainte, valorile tale au expirat.

Pur și simplu vezi că unele lucruri nu mai au greutate.

Cuvintele s-au tocit.

Promisiunile s-au ieftinit.

Demnitatea a devenit accesoriu.

Rușinea — ciudățenie.

Bunul-simț — slăbiciune.

Adevărul — negociabil.

Iar omul care încearcă să rămână întreg într-o lume care premiază adaptarea morală pare, uneori, cel mai prost din încăpere.

Și atunci vine întrebarea:

Ce sens mai are tot ce nu mai are sens?

La ce bun să fii bun?

Ni s-a spus că munca serioasă contează.

Că decența contează.

Că, dacă ești corect, chiar dacă pierzi uneori, există undeva o contabilitate mai mare în care lucrurile se echilibrează.

Frumoasă idee.

Numai că viața nu respectă manualul.

Îl vezi pe mincinos prosperând.

Pe impostor premiat.

Pe mediocru ajuns șef.

Pe ticălos explicând moralitatea la televizor.

Pe omul cinstit întrebându-se dacă își permite medicamentele și pe altul strângând averi pe care n-ar putea să le explice nici sub hipnoză.

Și apare întrebarea periculoasă:

la ce bun să mai fii bun?

Răspunsul simplu — „fiindcă binele învinge” — nu mai ține.

Nu întotdeauna învinge.

Uneori binele pierde rău.

Uneori nici măcar nu intră în finală.

Nu există dreptate automată

Poate că maturizarea înseamnă și să renunți la ideea că lumea are instalat din fabrică un mecanism al dreptății.

Nu are.

Oameni minunați mor prea devreme.

Ticăloși ajung liniștiți la bătrânețe.

Iubiri uriașe se termină.

Familii se destramă.

Oameni care n-au făcut nimic rău primesc vești cumplite.

Alții fac praf viețile celor din jur și scapă.

Asta nu este pesimism.

Este inventarul lumii.

Și poate tocmai aici începe adevăratul curaj.

Nu să fii bun fiindcă vei fi răsplătit.

Ci să fii bun știind că s-ar putea să nu fii.

Sensul nu este premiul

Suntem educați să căutăm rezultatul.

Înveți pentru notă.

Muncești pentru bani.

Iubești pentru a fi iubit.

Construiești pentru ceva care trebuie să rămână.

Dar ce se întâmplă când nu rămâne?

Când scrii și nu schimbi lumea?

Când iubești și pierzi?

Când spui adevărul și minciuna câștigă aplauzele?

Dacă sensul unui lucru există numai în succesul lui, atunci aproape tot ceea ce facem este condamnat.

Pentru că, în final, totul se pierde.

Casele se dărâmă.

Orașele se schimbă.

Cărțile sunt uitate.

Fotografiile se decolorează.

Oamenii dispar.

Noi dispărem.

Atunci sensul trebuie să fie în altă parte.

Unele lucruri sunt adevărate fără să fie veșnice

Să ajuți un om nu devine inutil dacă nu repari omenirea.

Să scrii un articol cinstit nu devine inutil fiindcă mâine vor apărea zece minciuni.

Să crești frumos un copil nu este lipsit de sens pentru că lumea în care îl trimiți e imperfectă.

Să iubești pe cineva nu devine o greșeală dacă iubirea se termină.

Avem prostul obicei de a crede că sfârșitul rescrie începutul.

O prietenie ruptă trebuie să fi fost falsă.

O iubire terminată trebuie să fi fost o eroare.

Un proiect eșuat transformă anii în pierdere.

Nu.

Unele lucruri pot fi adevărate fără să fie veșnice.

Florile mor.

Nu înseamnă că a fost inutil să înflorească.

Cu timpul, pierzi oameni și câștigi absențe

Pe măsură ce trec anii, lumea personală începe să se populeze cu absențe.

Un om pe care nu-l mai poți suna.

O voce pe care o auzi numai în minte.

Un număr de telefon pe care nu-l ștergi.

O casă în care nu mai locuiește nimeni dintre cei pe care îi știai.

O melodie care, dintr-odată, nu mai este doar melodie.

Este cineva.

În tinerețe, viitorul pare infinit și trecutul foarte mic.

Apoi raportul se schimbă.

Trecutul devine enorm și, în el, rămân oameni.

Unii mor.

Alții pleacă.

Alții devin străini.

Și tu continui să mergi cu această geografie secretă a pierderilor.

Dar dimineața îți faci cafeaua.

Răspunzi la mesaje.

Te enervezi pe câte un idiot.

Râzi.

Îți vine o idee.

Îmbrățișezi pe cineva.

Poate tocmai asta este uimitor.

Nu că suferim.

Ci că, după atâta pierdere, încă putem să ne bucurăm.

Cinismul este foarte tentant

La un moment dat, cinismul începe să pară inteligență.

Omul cinic pare că a înțeles tot.

Nu mai crede.

Nu mai speră.

Pentru orice gest are o explicație murdară.

Dacă cineva ajută, sigur urmărește ceva.

Dacă iubește, sigur profită.

Dacă vorbește despre principii, sigur minte.

E comod.

Dacă pleci de la premisa că totul este mizerabil, nu mai poți fi dezamăgit.

Dar prețul este uriaș.

Ca să nu mai suferi, trebuie să nu mai crezi.

Ca să nu mai fii trădat, trebuie să nu mai ai încredere.

Ca să nu mai pierzi, trebuie să nu mai iubești.

Și, la final, nimeni nu te mai poate răni.

Pentru simplul motiv că nu mai este nimic viu în tine.

Să nu devii ceea ce urăști

Poate asta este una dintre puținele victorii reale disponibile. Nu să-i învingi pe toți.

Nu să repari țara. Nu să convingi lumea.

Ci să nu devii ceea ce te-a dezgustat.

Să nu minți fiindcă minciuna funcționează.

Să nu furi fiindcă ceilalți fură.

Să nu umilești fiindcă poți.

Să nu devii crud fiindcă ai fost rănit.

Să nu transformi dezamăgirea în răutate.

„Hai, mă, toți fac așa.”

Probabil cea mai eficientă propoziție prin care omenirea și-a justificat toate micile porcării.

Și atunci, pentru ce?

Pentru ce să mai scrii?

Pentru ce să mai iubești?

Pentru ce să citești?

Pentru ce să construiești?

Pentru ce să spui adevărul?

Pentru ce să fii decent într-o lume care pare să-i recompenseze pe cei fără scrupule?

Poate pentru că sensul nu este ceva ce găsești. Poate este ceva ce pui.

Într-o conversație. Într-un text. Într-o masă împărțită cu cineva.

Într-o mână ținută la momentul potrivit. Într-un „sunt aici”. Într-o glumă spusă unui om care avea nevoie să râdă.

Nu sună spectaculos. Nici nu trebuie.

Ce sens mai are tot ce nu mai are sens?

Poate exact acesta.

Să continui să faci lucrurile care te definesc chiar după ce ai pierdut iluzia că vor fi răsplătite.

Să iubești fără contract de garanție.

Să fii bun fără martori.

Să spui adevărul chiar dacă nu primește cele mai multe distribuiri.

Să rămâi decent chiar dacă decența nu produce dividende.

Să te bucuri fără să întrebi cât va dura.

Să plângi după cineva fără să te rușinezi că încă doare.

Pentru că sensul nu vine din faptul că lucrurile durează.

Vine din faptul că, pentru o vreme, au fost adevărate.

Am fost aici. Am iubit. Am râs. Am pierdut.

Am făcut bine și uneori n-a aflat nimeni. Am ținut minte oameni pe care lumea îi uitase.

Am spus câteva lucruri care meritau spuse. Am avut câteva seri în care ne-a fost bine fără niciun motiv grandios.

Am ținut pe cineva de mână. Am fost ținuți de mână.

Și într-o zi n-o să mai fim.

Dar până atunci, poate că singurul răspuns demn la absurditatea lumii este să nu-i permitem să ne convingă că nimic nu merită.

Poate sensul nu este să învingi moartea, nedreptatea, timpul sau uitarea.

Poate este ceva mult mai mic. Și tocmai de aceea mult mai greu.

Să fii viu cât timp ești viu.

Restul este zgomot. Și tăcere rușinată.