Unde este soluția miraculoasă? Cum ar putea arăta, totuși, o alternativă coerentă la austeritatea de tip Bolojan

De luni bune auzim ce nu trebuie făcut. Nu trebuie tăiate cheltuielile. Nu trebuie înghețate venituri. Nu trebuie reduse posturi. Nu trebuie crescute taxe. Nu trebuie umblat la facilități. Nu trebuie afectat consumul. Nu trebuie supărați bugetarii, pensionarii, antreprenorii, primarii sau companiile.

Foarte bine.

Atunci apare întrebarea firească: ce trebuie făcut?

Pentru că România nu discută despre un deficit imaginar.

Este în procedură de deficit excesiv, iar Consiliul UE i-a cerut să-și corecteze dezechilibrul până în 2030.

În 2025, instituțiile europene constatau chiar că România nu luase măsuri suficient de eficiente și că cheltuielile nete crescuseră mai repede decât traiectoria convenită.

Așadar, ar fi interesant să încercăm un exercițiu pe care adversarii austerității îl fac mai rar: să construim noi alternativa.

Nu una miraculoasă. Una care măcar se adună.

Prima veste proastă: gaura nu dispare dacă nu-i mai spui „gaură”

Orice program alternativ pornește de la o constrângere banală și foarte nepopulară: România trebuie să reducă diferența dintre cât cheltuiește și cât încasează.

Se poate discuta ritmul. Se poate discuta cine suportă costul. Se poate discuta dacă ajustezi mai ales cheltuielile sau mai ales veniturile.

Ce nu prea poți face este să anulezi aritmetica prin conferință de presă.

Consiliul UE menține pentru România ținta de ieșire din procedura de deficit excesiv până în 2030 și a stabilit limite anuale pentru creșterea cheltuielilor nete.

Deci alternativa la austeritate nu poate fi:

„Nu mai facem nimic și vedem noi.”

Trebuie să fie o altă metodă de ajustare.

Și, surpriză, ea poate exista.

1. Înainte să inventăm taxe noi, încercăm să le încasăm pe cele vechi

Este probabil cel mai evident loc de pornire.

România avea în 2023 un deficit de colectare a TVA de aproximativ 30%, cel mai ridicat din Uniunea Europeană.

Comisia Europeană estima diferența dintre TVA teoretic datorată și cea efectiv colectată la aproximativ 9,2 miliarde de euro. Media UE era de aproximativ 9,5%.

Asta nu înseamnă că mâine dimineață vine ANAF cu o găleată și recuperează nouă miliarde de euro.

Dar arată dimensiunea problemei.

Un model alternativ ar putea începe astfel:

înainte de a crește cota pentru contribuabilul care deja plătește, încearcă să-l găsești pe cel care nu plătește deloc.

Digitalizare serioasă a ANAF, analiză de risc, conectarea bazelor de date, controale concentrate pe marile fraude, combaterea firmelor-fantomă și a circuitelor fictive.

OECD recomandă explicit României modernizarea administrației fiscale, digitalizarea și extinderea controalelor bazate pe analiza riscului.

Sună excelent.

Există însă o problemă: reformarea Fiscului produce bani treptat. Facturile statului vin lunar.

Deci colectarea mai bună poate fi o componentă majoră a soluției, dar nu poate fi singura.

2. Nu mai lovești întâi în muncă și consum

O a doua alternativă ar putea modifica distribuția poverii fiscale.

România are contribuții sociale ridicate pentru salariați, în timp ce anumite forme de proprietate sunt taxate relativ modest. OECD constată că veniturile din taxele recurente pe proprietăți sunt de numai aproximativ 0,6% din PIB, sub jumătatea mediei organizației.

De aici poate apărea un alt model.

Impozitare mai apropiată de valoarea reală a proprietăților, dar cu praguri de protecție pentru locuința obișnuită și gospodăriile cu venituri mici.

Taxare mai consistentă pentru patrimoniile imobiliare foarte mari și pentru proprietățile multiple.

Reducerea unor excepții fiscale.

Eventual, în timp, diminuarea presiunii fiscale asupra veniturilor mici din muncă.

OECD sugerează inclusiv majorarea deducerilor sau introducerea unor forme de credit fiscal pentru veniturile mici și, gradual, reducerea contribuțiilor sociale.

Observația importantă este alta:

nici aceasta nu este o lume fără sacrificii.

Este doar o lume în care sacrificiul se împarte altfel.

3. Nu tai 10% din fiecare instituție. Afli mai întâi ce face instituția

Aici apare probabil cea mai interesantă diferență față de austeritatea mecanică.

Un guvern poate spune:

nu reducem cu același procent spitale, ministere, agenții, școli, prefecturi și institute cu existență misterioasă.

Începem prin a întreba ce produce fiecare cheltuială.

Există programe care trebuie finanțate mai bine.

Există programe care trebuie comasate.

Există instituții care îndeplinesc funcții identice.

Există proiecte care ar trebui oprite.

Și, probabil, există prin administrație suficiente organisme a căror dispariție ar fi observată abia la inventarul de sfârșit de an.

OECD recomandă României exact instrumentele necesare unei asemenea selecții: evaluări sistematice ale cheltuielilor, bugetare bazată pe performanță și planificare multianuală reală.

Adică, în loc de secure, bisturiu.

Numai că bisturiul cere ceva mai complicat decât o ordonanță: un stat capabil să măsoare ce funcționează.

4. Investițiile productive devin ultima cheltuială sacrificată

Mai există o diferență fundamentală între ajustarea proastă și ajustarea inteligentă.

Dacă reduci deficitul tăind investițiile care cresc economia, riști să obții o economie mai mică și, implicit, venituri bugetare mai mici.

Un program alternativ ar putea stabili o regulă simplă:

ultima cheltuială tăiată este investiția care produce creștere.

Infrastructură.

Energie.

Digitalizare.

Educație profesională.

Transport.

Proiecte cu finanțare europeană.

OECD insistă asupra prioritizării investițiilor publice și accelerării absorbției fondurilor europene tocmai pentru susținerea creșterii economice.

În schimb, proiectele cu randament economic neclar, începute doar pentru că un primar dorește ceva frumos de inaugurat înainte de alegeri, ar coborî brutal în clasament.

Nu este austeritate zero.

Este austeritate selectivă.

5. Reforma administrației nu înseamnă obligatoriu concedieri în orb

Și aici există o alternativă.

În loc să anunți că pleacă X% dintre angajați, poți construi o reformă pe funcții.

Ce face instituția?

De câți oameni are nevoie?

Ce poate fi automatizat?

Ce activități pot fi comasate?

Unde există deficit de personal și unde există excedent?

OECD avertizează că masa salarială publică reprezintă o parte importantă a cheltuielilor și recomandă control mai strict, dar vorbește și despre legarea mai bună dintre remunerație și performanță.

Deci există și aici o cale diferită de celebra reducere procentuală uniformă.

Mai puțin simplă.

Probabil mai lentă.

Dar mai apropiată de sensul real al cuvântului „reformă”.

6. Ajustarea poate fi ceva mai lentă

Există și argumentul ritmului.

O economie fragilă poate fi împinsă spre stagnare dacă guvernul comprimă simultan consumul, investițiile și veniturile disponibile.

De aceea, o alternativă coerentă ar putea spune:

reducem deficitul, dar nu încercăm să-l vindecăm într-un singur an.

De altfel, nici calendarul european nu cere asta. România are ca termen 2030 pentru corectarea deficitului excesiv.

Asta permite teoretic o consolidare etapizată, previzibilă, în care măsurile sunt anunțate din timp și economia are timp să le absoarbă.

Problema este credibilitatea.

România a mai promis ajustări viitoare.

Viitorul a venit de fiecare dată foarte surprins.

Bun, am găsit alternativa. Dar cât costă?

Așadar, putem construi fără dificultate un program economic diferit de o austeritate predominant bazată pe tăieri rapide:

• colectare fiscală mult mai bună;
• taxarea mai rațională a proprietății și capitalului;
• protejarea veniturilor mici;
• evaluarea reală a cheltuielilor publice;
• restructurarea administrației pe funcții, nu pe procente;
• protejarea investițiilor productive;
• absorbția accelerată a banilor europeni;
• consolidare fiscală mai lentă și mai predictibilă.

Este un program perfect coerent.

Dar observați ceva?

Tot costă.

Unii proprietari vor plăti mai mult.

Unele facilități vor dispărea.

Unele instituții vor fi închise.

Unele proiecte locale nu vor mai primi bani.

Unii angajați publici vor trebui mutați sau concediați.

Unele companii vor pierde avantaje fiscale.

Unii contribuabili care până acum scăpau de Fisc nu vor mai scăpa.

Cu alte cuvinte, alternativa la austeritate nu este absența durerii.

Este alegerea altui loc în care doare.

Și acum putem aștepta liniștiți soluția miraculoasă

Aici ajungem la motivul pentru care merită această discuție.

Contestarea politicilor de austeritate este perfect legitimă.

Există economiști care preferă consolidarea bazată mai mult pe venituri.

Există argumente pentru protejarea investițiilor.

Există argumente împotriva reducerilor uniforme de cheltuieli.

Există soluții pentru distribuirea mai echitabilă a costului.

Dar un program alternativ trebuie prezentat complet.

Nu numai partea plăcută.

Dacă un partid spune că nu vrea reduceri de cheltuieli, întrebarea următoare este:

ce venituri crește?

Dacă nu vrea taxe mai mari:

ce cheltuieli elimină?

Dacă nu vrea nici una, nici alta:

cât deficit păstrează și cine îl finanțează?

Dacă spune că rezolvă totul din combaterea evaziunii:

în cât timp și cu ce încasări estimate realist?

Iar dacă răspunsul este că nimeni nu pierde nimic, nimeni nu plătește mai mult, statul nu taie nimic, economia crește spectaculos și deficitul se evaporă singur, nu mai avem de-a face cu un program economic.

Avem un număr de iluzionism.

Există alternativă la Bolojan. Nu există alternativă la nota de plată

Poate că acesta este lucrul care lipsește cel mai mult din dezbaterea românească.

Nu alegem între austeritate și fericire.

Alegem între modalități diferite de a corecta același dezechilibru.

Poți cere contribuții mai mari de la cei cu patrimoniu mare.

Poți încerca să colectezi mai mult de la cei care nu plătesc.

Poți proteja investițiile și veniturile mici.

Poți reforma administrația mai inteligent.

Poți întinde ajustarea pe mai mulți ani.

Toate sunt variante discutabile și perfect legitime.

Dar, la sfârșitul fiecărei variante, trebuie să existe aceeași rubrică:

Cine plătește?

Așteptăm cu interes soluția miraculoasă.

Până apare, aceasta este probabil cea mai onestă versiune a alternativei:

nu o Românie în care nu plătește nimeni, ci una în care încercăm să hotărâm mai inteligent cine, cât și pentru ce plătește.