Ce ar trebui să urmeze. Revoluția politică de care România nu mai poate fugi

Guvernul Mureșan a picat. Foarte bine. Foarte rău. Aproape că nici nu mai contează.

Fiindcă România a ajuns într-un punct în care discuția despre următorul premier începe să semene cu schimbarea unui bec într-o casă căreia îi cade acoperișul.

Problema nu mai este Siegfried Mureșan. Nu este nici următorul nume scos din jobenul politic.

Problema este politica românească însăși.

Nu mai trebuie cârpit nimic

De treizeci și ceva de ani cârpim.

Cârpim Constituția. Cârpim legile electorale. Cârpim administrația. Inventăm instituții peste instituții, autorități peste autorități, proceduri peste proceduri.

Iar la capăt obținem periodic aceeași performanță uluitoare:

un stat în care există aproape totul pe hârtie și în care, când trebuie luată o decizie serioasă, începe bâlbâiala generală.

Nu ne mai trebuie o reformiță.

Ne trebuie o revoluție democratică a sistemului politic.

Deratizarea trebuie făcută în reguli

„Să plece toți” sună minunat după o zi ca aceasta.

Numai că, dacă îi înlocuiești pe toți și păstrezi exact mecanismul care i-a produs, peste câțiva ani vei avea alții la fel.

Partidele trebuie să redevină ale cetățenilor

Avem organizații care pretind că reprezintă societatea, dar în care cetățeanul obișnuit are o influență minusculă asupra oamenilor pe care îi va găsi ulterior pe buletinul de vot.

Avem partide alimentate consistent din bani publici și alegători care descoperă periodic că au finanțat inclusiv propaganda unor formațiuni pe care nu le-ar vota nici sub amenințarea meteoritului.

Nu trebuie desființate partidele.

Trebuie obligate să fie mult mai transparente, mai democratice intern și mai dependente de oamenii pe care pretind că îi reprezintă. Obligate, nu rugate frumos.

Nici instituțiile nu mai pot trăi din prestigiul funcției

CCR, Parlament, Guvern, Președinție, autorități electorale, agenții, consilii.

Niciuna nu trebuie demonizată. Dar toate trebuie judecate extrem de dur.

Și niciuna nu trebuie considerată sacră.

O instituție democratică merită respect nu pentru că are marmură la intrare și stemă pe perete, ci pentru că funcționează coerent, previzibil și inteligibil pentru cetățean.

Când instituțiile produc confuzie, contradicții și neîncredere, răspunsul nu poate fi eternul:

„Așa spune procedura.”

Fiindcă, dacă așa e procedura… atunci e urgent să schimbăm procedura.

Mai ales acel cuvințel-minune din Constituție, ”poate”.

Președintele ”poate” dizolva Parlamentul.

Trebuie urgent renunțat la acest ”poate” al cochetăriei prezidențiale.

Anticipatele trebuie să devină obligatorii după două desemnări ratate.

Și nu e singura modificare urgentă.

Trebuie schimbat tot ce produce aceeași mocirlă

România nu se scufundă fiindcă îi lipsește încă o comisie.

Se scufundă atunci când politica nu mai poate transforma votul în guvernare, taxele în servicii, autoritatea în responsabilitate și puterea în rezultate.

Mai este ceva. Poate chiar partea cea mai otrăvitoare.

Toate glumițele astea de bodegă politică. Toate comparațiile de doi lei despre cine e mai murdar decât cine.

Toate „liniile roșii” desenate dimineața și șterse seara.

Toate jurămintele solemne care țin până la următoarea negociere.

Toate pozițiile „de principiu” care se topesc instantaneu când apare un minister, o funcție, un buget, un avantaj.

Și, peste toate, permanenta invocare a „extremului” de mâine de către oameni care refuză să observe extremul de iresponsabilitate de azi.

Astea nu mai sunt simple ticuri de limbaj politic.

Au devenit simptome.

Simptomele unei clase politice care vorbește enorm și NU răspunde aproape pentru nimic.

Care transformă orice criză într-un platou de televiziune, orice eșec într-un joc de cuvinte și orice dezastru într-o oportunitate de poziționare.

De aici vine furia noastră. A fraierilor.

Nu doar din sărăcie, taxe, prețuri sau administrație proastă.

Ci din senzația tot mai greu de suportat că țara este administrată ca o conversație nesfârșită între oameni care se aud numai pe ei.

Și când o societate începe să nu mai suporte nici vocea politicienilor, nu mai vorbim despre uzură.

Vorbim despre o ruptură extrem de gravă. Existențială.

De aici trebuie început.

Nu cu următorul premier salvator.

Nu cu încă un pact solemn fotografiat la Cotroceni.

Nu cu încă o alianță despre care ni se va explica încă trei luni că este „singura soluție responsabilă”.

Ci cu întrebarea pe care politica românească o evită de prea multă vreme:

De ce produce sistemul nostru, cu o regularitate aproape industrială, exact genul de politică de care cetățenii spun că s-au săturat?

După votul ratat de ieri, asta ar trebui să urmeze.

Nu încă o cârpeală.

O revoluție democratică a regulilor jocului. Fiindcă, dacă păstrăm jocul, vom continua să schimbăm doar jucătorii. Și vom pierde, de fiecare dată, tot noi.