Călin Georgescu nu trebuie să fie Mesia. Pentru unii e suficient să fie omul care sparge ușa

Fenomenul Georgescu nu poate fi explicat numai prin mistica ieftină, conspirații, discursuri despre „energie” și promisiunea unui fel de regenerări naționale cu parfum de ceai ezoteric.

Există o categorie de susținători care nu-l privesc neapărat ca pe un profet. Îl privesc ca pe ceva poate chiar mai important pentru ei: omul care ar fi dispus să rupă sistemul cu forța. Iar aici începe partea cu adevărat complicată.

Călin Georgescu se află acum în arest preventiv într-un dosar separat, privind presupusa înșelare a unui om de afaceri cu 1,1 milioane de euro.

În paralel, procesul în care el, Horațiu Potra și alți inculpați sunt acuzați de acțiuni împotriva ordinii constituționale continuă, următorul termen fiind stabilit pentru 12 octombrie.

Acuzațiile din acel dosar nu reprezintă o condamnare și trebuie tratate ca atare până la o hotărâre definitivă. AGERPRES

Dar tocmai existența unui asemenea dosar poate produce un efect politic paradoxal.

Nu profetul. Berbecul de spart poarta

E foarte comod să explici fenomenul Georgescu spunând că oamenii au înnebunit colectiv și cred în toate formulele mistice pe care le-a rostit personajul.

Probabil că unii chiar cred.

Problema este că există și alt tip de aderență.

Sunt oameni care pot ridica din sprâncene la discursul ezoteric, pot râde de unele teorii și totuși să ajungă la concluzia: „Nu contează. Ăsta măcar vrea să-i dea jos pe toți.”

Ei nu cumpără neapărat Mesia.

Cumpără demolatorul.

Și diferența e importantă.

De ani buni, în România se acumulează sentimentul unei puteri circulare: aceleași instituții, aceleași rețele, aceleași cariere politice reciclate, aceleași nume care dispar pe o ușă și revin prin alta.

Pentru omul care ajunge să creadă că sistemul nu poate fi corectat din interior, democrația procedurală începe să pară nu soluția, ci una dintre componentele problemei.

Alegeri? „Sunt controlate.”

Justiție? „E a lor.”

Parlament? „Tot ei.”

Presă? „Cumpărată.”

Partide noi? „Le înghite sistemul.”

Din momentul în care toate ieșirile normale sunt declarate false, rămâne o singură ieșire imaginară: forța.

Dosarul penal poate deveni, pentru simpatizanți, certificat de autenticitate

Aici este paradoxul extraordinar.

Pentru adversarii lui Georgescu, acuzațiile privind acțiuni împotriva ordinii constituționale sunt extrem de grave.

Pentru o parte a susținătorilor lui, ele pot fi reinterpretate exact invers: drept dovada că „omul chiar era gata să facă ceva”.

Procesul în care Georgescu și Horațiu Potra sunt acuzați alături de alți inculpați de acțiuni împotriva ordinii constituționale a trecut de camera preliminară și se judecă pe fond; pe 28 septembrie, forțele de ordine au fost mobilizate la Curtea de Apel, unde au venit și susținători ai fostului candidat. News.ro

În logica radicalizării politice, un dosar care ar trebui să fie o problemă devine medalie.

„Vedeți? Le-a fost frică de el.”

Arestul devine martiriu.

Procesul devine persecuție.

Iar acuzația de tentativă de răsturnare a ordinii constituționale poate fi tradusă de adeptul radical drept: „în sfârșit unul care n-a venit doar cu vorbe”.

În fața Arestului se fabrică legenda

În ultimele zile, manifestațiile în fața Arestului Central au continuat. Jandarmeria Capitalei anunța pe 3 octombrie 50 de sancțiuni, în valoare totală de 51.800 de lei, după mai multe zile de proteste desfășurate fără respectarea procedurilor legale pentru adunări publice; au existat și sesizări către Parchet în două cazuri. Euronews

Nu numărul lor este însă cel mai interesant.

Ci ritualul.

Fiecare apariție, fiecare transport, fiecare ieșire în fața camerelor poate deveni o scenă în construcția eroului persecutat.

Liderul nu mai trebuie să facă mare lucru. E suficient să apară. Restul îl produce mulțimea.

Politica devine liturghie.

Arestul, altar.

Dosarul penal, Evanghelie.

Marea confuzie: demolatorul este automat și constructor

Aici este punctul în care această categorie de susținători poate face cea mai mare eroare.

Ei pot avea dreptate în diagnosticul unor boli și totuși să greșească mortal tratamentul.

Poți constata perfect corect clientelismul, impostura, corupția, blocajele instituționale, promovarea mediocrității sau conservarea unor elite.

De aici nu rezultă însă că primul om care promite să dinamiteze clădirea știe și să ridice alta.

Capacitatea de distrugere nu este competență administrativă.

Curajul confruntării nu este program economic.

Disprețul pentru instituții nu este reformă instituțională.

Iar disponibilitatea de a încălca regulile nu reprezintă o garanție că regulile următoare vor fi mai bune.

Istoria politică abundă în oameni care au urcat tocmai pe această promisiune:

dați-ne puterea să spargem mecanismul corupt, pentru că noi nu suntem ca ei.

Problema începe a doua zi.

După ce ai spart mecanismul, cine te mai poate opri pe tine?

Revoluția visată de unii poate deveni puterea altora

Aici cred că stă marea ironie a fenomenului Georgescu.

Unii dintre susținătorii săi nu vor dictatură.

Vor exact contrariul.

Vor să scape de senzația că statul le-a fost confiscat.

Vor dreptate.

Vor acces egal.

Vor instituții care să nu mai servească rețele închise.

Vor o curățenie brutală.

Și tocmai această dorință poate să-i facă vulnerabili la omul care promite că el va decide ce trebuie dărâmat, cine trebuie eliminat și ce instituție mai merită păstrată.

Pentru că revoluționarul imaginat ca armă a poporului poate deveni foarte repede omul care hotărăște cine mai face parte din popor și cine trebuie eliminat fizic.

Nu trebuie să crezi în Mesia

De aceea, fenomenul Georgescu este mai serios decât folclorul mistic care îl înconjoară.

Nu trebuie să crezi că omul vorbește cu Dumnezeu.

Nu trebuie să crezi în vibrații.

Nu trebuie să înghiți fiecare conspirație.

E suficient să ajungi la o singură convingere:

„Toți ceilalți sunt atât de răi încât merită să risc orice ca să scăpăm de ei.”

În momentul acela, Călin Georgescu nu mai trebuie să fie Mesia.

Trebuie doar să fie omul cu barosul.

Iar tragedia posibilă este că, atunci când ușa cade, cei care l-au împins înainte pot descoperi prea târziu că n-au ales cine va intra pe ușă. Au ales doar cine o sparge.

Exemplul iranian: omul care trebuia doar să dărâme Șahul

În 1978–1979, opoziția față de Șahul Iranului era foarte eterogenă: islamiști, liberali, stânga, democrați, intelectuali, sindicaliști, studenți.

Îi unea mai puțin un proiect comun și mai mult dorința de a scăpa de un regim perceput drept corupt, represiv și dependent de puteri străine.

Ayatollahul Khomeini a devenit figura capabilă să coaguleze această furie.

Pentru mulți dintre aliații săi de moment, el urma să fie mai degrabă liderul simbolic al demolării vechiului sistem, nu arhitectul exclusiv al celui nou. HISTORY

Aici apare lecția.

După căderea Șahului, Khomeini și cercul său au început rapid să elimine, pe rând, exact grupările care contribuiseră la revoluție.

O parte dintre liberali și oamenii stângii au descoperit că făcuseră alianță nu cu un instrument temporar de schimbare, ci cu noul centru al puterii.

Regimul vechi fusese distrus. Numai că în locul lui nu apăruse automat libertatea promisă de imaginația fiecărei tabere, ci o republică islamică dominată de cler. HISTORY

Paralela utilă nu este „Georgescu = Khomeini”. Ar fi facilă și falsă.

Paralela este mecanismul psihologic: oameni foarte diferiți pot investi într-un personaj radical speranțe incompatibile între ele, uniți doar de dorința de a distruge ordinea existentă.

Fiecare presupune că va discuta despre construcție după victorie.

Istoria arată însă că demolatorul care ajunge primul la manete are un avantaj enorm: poate hotărî singur cine mai participă la ”reconstrucție”.

Adică ținem minte: nu alegi doar cine sparge ușa. Riști să alegi și cine păstrează cheia după ce intră.