Adjectivul-minune. Dacă-i spunem „politic”, nu se mai pune?

Există în România un adjectiv care face minuni. Nu produce curent electric, nu astupă gropi, nu crește pensii și nu vindecă spitale. Dar poate face altceva mult mai spectaculos: poate reduce gravitatea aproape oricărei porcării.

Adjectivul este „politic”. Politic, POLITIC.

Spui o enormitate? Declarație politică.

Îți contrazici discursul de ieri? Repoziționare politică.

Îți bagi oamenii în toate funcțiile? Numire politică.

Îți împarți instituțiile cu partenerii? Negociere politică.

Îți recompensezi fidelii? Reechilibrare politică.

Îți răzgândești principiile exact când apare un minister? Realism politic.

Treci de la curve la alte curve? Reevaluare politică.

Și, în cazul parlamentarilor, Constituția chiar protejează voturile și opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Se cheamă, deci, că ești apărat dacă te sui la microfon în Parlament și încerci să ne explici ce mare patriot e un nene care tocmai a fost legat pentru o combinație de înșelătorie cu consecințe extrem de grave.

(Acel nene care tocmai ne explică, cu morga impostorului solemn, că găinăria pentru care l-au legat e un ”dosar politic”).

Protecția are, de fapt, un rost foarte serios: deputatul trebuie să poată vorbi și vota fără frica unui procuror trimis de putere.

Totuși, convingerile tale sunt sancționate legal, atunci când devin propagandă. Dar propaganda de la pupitrul Parlamentului uite că nu se pune.

Adică, în Parlament, te duci și poți spune adevărul despre convingerile tale fasciste și nu ai cum să pățești nimic pentru asta.

Ca să pățești oareșce trebuie să debitezi zilnic, așa cum o faci, gunoi legionar pe canale publice, încercând să convingi lumea că acolo e marele secret al purității naționale.

Aceeași Constituție (construită după chipul și asemănarea unor securiști de rangul doi) spune, totuși, limpede că faptele care nu au legătură cu votul și opinia politică rămân fapte și pot fi cercetate.

Adică… se pune doar la joacă. Unde e pe bune… poți să spui orice porcării.

Problema nu este Constituția.

Problema este ce-am făcut noi cultural din cuvântul „politic”.

Adjectivul care prilejuiește miracole

Dacă brutăria îți vinde o pâine de 500 de grame care are 200, nu există „gramaj politic”.

Dacă bagi benzină și primești 20% apă, nu există „carburant politic”.

Dacă banca îți retrage 5.000 de lei în loc de 500, nu există „aritmetică politică”.

Dacă medicul operează rinichiul sănătos, nu există „chirurgie politică”.

Dacă podul cade, inginerul nu poate spune că rezistența betonului este o chestiune de opinie. Politică.

Numai în politică avem această indulgență aproape obscenă față de realitate.

Politicianul poate spune luni că un lucru este imposibil, miercuri că este obligatoriu, iar vineri că l-a susținut dintotdeauna.

Noi nu spunem:

„Omul ăsta minte.”

Spunem:

„Și-a schimbat poziția politică.”

Observați trucul?

Fapta rămâne aceeași. Adjectivul schimbă pedeapsa socială.

De ce se ascund toți după el?

Pentru că „politic” oferă cea mai comodă zonă gri inventată de societatea românească.

Când spui „politic”, responsabilitatea se dizolvă.

Cine a decis?

Partidul.

Cine din partid?

Conducerea.

Cine din conducere?

A fost o decizie politică.

De ce?

Context politic.

Cine răspunde?

Urmează analiza politică.

Este o mașină de spălat răspunderea.

Politica românească și-a creat un limbaj în care subiectul propoziției dispare.

Nu mai există omul care a făcut.

Există „decizia”.

Nu mai există cel care a promis și n-a respectat.

Există „schimbarea contextului”.

Nu mai există cel care a împărțit funcții.

Există „algoritmul politic”.

Nu mai există obediență.

Există „disciplina de partid”.

Nu mai există ipocrizie.

Există „repoziționare”.

Nu mai există găinărie.

Există „negociere”.

Este extraordinar cât gunoi încape într-un singur adjectiv.

Și soarta țării devine politică

Aici lucrurile încetează să mai fie amuzante.

Pentru că nu vorbim numai despre vorbe.

„Politic” justifică, în conversația publică, și lucruri care decid cine conduce instituțiile, unde merg banii, ce proiecte pornesc, ce reforme mor și cine este numit să conducă bucăți întregi din stat.

Un ministru prost este „asumat politic”.

Un șef de instituție fără calificări suficiente este „numire politică”.

O funcție împărțită la negocieri este „parte din arhitectura politică”.

Un proiect abandonat pentru că s-a schimbat coaliția este „noua realitate politică”.

Și atunci apare întrebarea pe care aproape nimeni n-o pune:

de când adjectivul „politic” a devenit derogare de la competență?

Dacă managerul unui combinat produce pierderi, îl dai afară.

Dacă bucătarul otrăvește clienții, închizi restaurantul.

Dacă pilotul nu știe să aterizeze, nu explici că avem o abordare aviatică pluralistă.

Dar omul trimis să conducă o instituție publică poate fi incompetent și, uneori, explicația este aproape suficientă:

„Este o numire politică.”

Poftim?

Adică prostia funcționează altfel dacă vine cu carnet de partid?

„Politic” nu trebuie să însemne „fără standard”

Aici este escrocheria semantică.

Politica este un domeniu legitim al alegerii dintre opțiuni.

Poți avea taxe mari sau mici.

Poți prefera mai mult stat sau mai puțin stat.

Poți decide să investești prioritar în autostrăzi sau în căi ferate.

Acestea sunt opțiuni politice.

Dar kilogramul nu este politic.

Adevărul factual nu este politic.

Competența nu este politică.

Legalitatea nu este politică.

Conflictul de interese nu devine mai puțin conflict pentru că apare într-un partid.

O minciună nu devine mai puțin minciună fiindcă este rostită în plen.

Și o țară prost administrată nu devine mai bine administrată dacă explicăm că prostia a rezultat dintr-un compromis politic.

Curtea însăși pune o limită

CCR a explicat că imunitatea pentru opinii există pentru a proteja independența mandatului.

Tot CCR a arătat însă că declarațiile politice nu sunt un obiect magic, desprins de ordinea juridică, și că în anumite circumstanțe ele pot chiar produce conflicte juridice între autorități publice.

Cu alte cuvinte, nici măcar dreptul constituțional nu spune:

„Dacă este politic, nu se pune.”

Asta am inventat-o noi.

Noi, presa.

Noi, partidele.

Noi, publicul.

Noi, toți cei care am acceptat prea multă vreme ca adjectivul să țină loc de explicație.

Marja de indulgență

Asta este problema adevărată.

Nu imunitatea.

Indulgența.

Îi permitem politicii lucruri pe care nu le-am accepta în nicio altă meserie.

Îi permitem să mintă mai mult.

Să greșească mai mult.

Să se răzgândească fără explicații.

Să inventeze instituții inutile.

Să promită fără acoperire.

Să cheltuie fără rezultate.

Să transforme eșecul în retorică.

Și de fiecare dată punem peste rană același plasture:

„Eh, e politic.”

Poate că exact aici trebuie rupt ceva.

Nu libertatea politică.

Nu dreptul parlamentarului de a spune prostii.

Ci marja asta indecentă de toleranță pe care am construit-o în jurul profesiei de politician.

Fiindcă politica nu este azilul în care adevărul, competența și bunul-simț merg să moară.

Și dacă un politician cere să fie judecat după alte standarde numai pentru că ceea ce face este „politic”, atunci să extindem regula până la capăt.

Să vindem pâine politică de 200 de grame drept jumătate de kilogram.

Să punem apă în benzină și s-o vindem cu 12 lei litrul.

Să plătim salarii politice: jumătate din sumă, restul promisiune.

Să administrăm anestezie politică.

Să construim poduri politice.

Și când cad, să nu căutăm vinovați.

Să spunem solemn:

„A fost o decizie politică.”

Poate atunci vom înțelege cât de odios a devenit adjectivul.

Nu pentru că politica ar fi odioasă.

Ci pentru că am început să-l folosim exact acolo unde ar trebui să existe alte cuvinte:

minciună, impostură, incompetență, aranjament, favoritism, abuz, găinărie.

Și prostie. Cu P mare.

Fără niciun adjectiv.