„Sî ni deie!” – filozofia națională a mâinii întinse și a mămăligii care nu explodează niciodată

Publicat: 18 nov. 2026, 12:29, de Radu Caranfil, în OPINII , ? cititori
„Sî ni deie!” – filozofia națională a mâinii întinse și a mămăligii care nu explodează niciodată

România are nevoie de o nouă deviză națională. Una sinceră, accesibilă tuturor categoriilor sociale, ușor de memorat și imposibil de confundat cu vreun ideal măreț. Un prieten mi-a sugerat-o, cu ani în urmă, în admirabila ei variantă moldovenească: „Sî ni deie!”

Trei cuvinte în care încape o țară întreagă, cu istoria, aspirațiile, frustrările și extraordinara ei capacitate de a aștepta să primească ceva.

De la stat, de la Europa, de la americani, de la Dumnezeu, de la oricine se întâmplă să treacă prin apropiere cu un portofel, o promisiune sau o traistă cu pomeni.

Am putea chiar să modificăm stema națională.

Acvila să păstreze crucea în cioc, fiindcă de ajutor divin avem permanent nevoie, dar să renunțe la sabie și sceptru în favoarea a două palme întinse, regulamentar, spre binefăcători.

Dedesubt, cu litere aurite: SÎ NI DEIE!

O filozofie care ne scutește de foarte multe bătăi de cap

Marele avantaj al acestei doctrine este simplitatea.

Nu presupune inițiativă, responsabilitate, planificare sau vreun efort intelectual deosebit. Nu trebuie să construiești nimic, să gândești prea departe ori să te întrebi ce ai putea face tu pentru ca lucrurile să funcționeze.

Trebuie doar să identifici instituția, persoana sau împrejurarea de la care ai putea obține ceva.

Sî ni deie salarii mai mari. Sî ni deie pensii, sporuri, indemnizații, vouchere, compensații, ajutoare, scutiri, facilități și zile libere. Sî ni deie drumuri, spitale, școli și locuri de muncă. Sî ni deie liniște, siguranță, prosperitate și, dacă nu cerem prea mult, o viață occidentală fără obligațiile care au făcut posibil Occidentul.

Ar fi, desigur, nedrept să confundăm revendicarea legitimă cu cerșetoria instituționalizată.

Oamenii care au muncit o viață întreagă și cer pensii decente nu pretind pomeni. Profesorii, medicii sau muncitorii care solicită salarii corecte nu sunt niște profitori.

Problema începe acolo unde dreptul de a primi devine mai important decât obligația de a contribui.

Unde fiecare avantaj este considerat definitiv câștigat, indiferent de posibilitățile economiei, dar fiecare responsabilitate nouă este denunțată drept un atentat la demnitatea națională.

Statul român, această vacă minunată care trebuie mulsă până la epuizare

Politicienii au înțeles perfect mecanismul. De fapt, l-au perfecționat.

În România, succesul electoral depinde adesea mai puțin de ceea ce promiți că vei construi și mai mult de ceea ce promiți că vei distribui.

Partidele nu mai concurează în proiecte de societate, ci în generozitate demonstrativă. Unii promit majorări. Alții promit majorări mai mari. Ceilalți promit să păstreze majorările și să-i pedepsească pe ticăloșii care îndrăznesc să întrebe de unde vin banii.

Statul este prezentat ca o entitate misterioasă, înzestrată cu resurse inepuizabile, fără nicio legătură cu impozitele, productivitatea, investițiile sau împrumuturile.

Statul trebuie să dea. Atât.

Când nu mai are de unde, se împrumută.

Când se împrumută prea mult, mărește taxele.

Când mărește taxele, cetățenii se revoltă și cer să li se dea ceva drept compensație.

Un circuit economic de o frumusețe aproape artistică. Un perpetuum mobile al pretențiilor, alimentat cu bani pe care încă nu i-am câștigat.

Mămăliga națională: fierbe, bolborosește, dar nu se varsă

Se spune de multă vreme că mămăliga românească explodează greu.

Aș merge mai departe: mămăliga noastră nici măcar nu dorește să explodeze.

Ar prefera să primească un capac mai frumos, niște mălai suplimentar și, eventual, un spor de fierbere.

Românul este capabil de indignări spectaculoase.

Se înfurie la televizor, înjură pe internet, condamnă întreaga clasă politică și anunță periodic prăbușirea inevitabilă a sistemului.

După care își vede de treabă.

Nu fiindcă ar fi incapabil de revoltă. Istoria ne-a demonstrat contrariul. Ci fiindcă revolta adevărată presupune asumarea unor riscuri, solidaritate, perseverență și, mai ales, disponibilitatea de a construi ceva după ce ai dărâmat ceea ce nu funcționa.

Or, aici încep dificultățile.

E mult mai comod să aștepți să vină cineva să facă ordine.

Un conducător providențial, un partid salvator, un tehnocrat genial, un președinte cu puteri miraculoase sau un binefăcător internațional.

Să vină. Să facă. Să dreagă. Sî ni deie!

Patriotismul de sufragerie și eroismul prin delegație

Aceeași filozofie funcționează impecabil și în relațiile internaționale.

Ne dorim ca americanii să ne apere, europenii să ne finanțeze, NATO să ne garanteze securitatea, iar Bruxellesul să ne rezolve infrastructura, agricultura, administrația și toate celelalte domenii în care noi am reușit să producem decenii întregi de improvizație.

Ceea ce este perfect legitim, până la un punct.

Alianțele există pentru cooperare și protecție reciprocă. Fondurile europene sunt instrumente de dezvoltare, nu pomeni.

Numai că apartenența la o alianță presupune contribuție, iar dezvoltarea presupune capacitatea de a folosi resursele primite.

Nu poți cere permanent solidaritate, considerând fiecare obligație proprie o nedreptate.

Nu poți pretinde securitate fără investiții în apărare.

Nu poți pretinde prosperitate fără instituții funcționale.

Nu poți pretinde respect internațional dacă acasă îți tratezi statul ca pe o pradă disponibilă tuturor celor suficient de bine conectați politic.

Și, mai ales, nu poți avea pretenția să participi la marile decizii ale lumii dacă singura ta contribuție la discuție este întrebarea: nouă ce ne iese?

Ne dă și nouă ceva?

Marea performanță: să primești fără să schimbi nimic

România a beneficiat de una dintre cele mai favorabile conjuncturi istorice din existența sa modernă.

Aderarea la NATO și la Uniunea Europeană ne-a oferit securitate, acces la piețe, investiții, libertate de circulație și resurse financiare uriașe.

Am progresat enorm față de anii ’90. Ar fi absurd să negăm asta.

Dar am păstrat, cu o încăpățânare impresionantă, reflexul de a trata dezvoltarea ca pe un fenomen care trebuie să ni se întâmple, nu ca pe unul pe care trebuie să-l producem.

Am primit bani europeni și am descoperit că îi putem pierde din cauza incompetenței administrative.

Am primit oportunități economice și am construit, în destule locuri, mecanisme sofisticate de sifonare.

Am primit libertatea de a circula și milioane dintre noi au ales să-și caute viitorul în societăți unde regula este să muncești, să plătești și să răspunzi pentru ceea ce faci.

Paradoxal, tocmai românii plecați demonstrează că problema nu este vreo incapacitate națională congenitală.

Aceiași oameni care acasă se izbesc de resemnare, birocrație și improvizație pot deveni extraordinari profesioniști în sisteme care recompensează competența.

Așadar, mămăliga nu ține de ADN. Ține de felul în care ne-am obișnuit să organizăm societatea.

Există și o aristocrație a lui „Sî ni deie!”

Ar fi însă o greșeală să credem că deviza îi caracterizează îndeosebi pe cei săraci.

Dimpotrivă. Campionii absoluți ai acestei filozofii se găsesc adesea la etajele superioare ale statului.

Acolo unde „sî ni deie” se pronunță impecabil, în româna literară, și se numește drept câștigat, indemnizație de performanță, compensație managerială, beneficiu de serviciu ori respectarea statutului profesional.

Nu mai vorbim despre un pensionar care numără mărunțișul la farmacie, ci despre personaje perfect instalate în confortul bugetar, pentru care fiecare privilegiu suplimentar reprezintă o necesitate obiectivă.

Un director care administrează dezastruos o companie publică poate considera firesc să primească bonusuri.

Un demnitar care nu produce niciun rezultat măsurabil poate solicita indemnizații suplimentare.

O instituție inutilă își poate apăra existența cu furia unei specii amenințate cu dispariția.

Iată adevărata performanță românească:

am reușit să transformăm mâna întinsă într-o profesie respectabilă, cu organigramă, buget și regulament de funcționare.

Cine ne va da, dacă lumea începe să ceară înapoi?

Ordinea internațională se schimbă. Marile puteri își negociază interesele tot mai brutal, economiile europene sunt obligate să-și reevalueze prioritățile, iar securitatea devine din ce în ce mai costisitoare.

Epoca în care puteam presupune că altcineva va plăti întotdeauna nota de plată se apropie de sfârșit.

România va trebui să decidă ce vrea să fie:

un stat care își cunoaște interesele, investește în propriile capacități și își asumă responsabilități sau un spectator permanent al istoriei, convins că undeva, cineva, are obligația să-i asigure existența confortabilă.

Nu ni se cere să renunțăm la drepturi, la solidaritate sau la speranța unei vieți mai bune.

Ni se cere ceva mult mai dificil:

să înțelegem că prosperitatea nu se distribuie înainte de a fi creată, iar libertatea și securitatea trebuie apărate, nu așteptate în dar.

Până atunci, putem păstra deviza propusă de prietenul meu. E scurtă, expresivă și ne reprezintă mai bine decât multe discursuri patriotice.

Sî ni deie!

Eventual și puțină minte, dacă se poate.

Deși aici există riscul să ni se ceară să o folosim.