„Afară, afară, ești mult prea specială!” – revolta firească împotriva Liei Savonea și a sistemului care o protejează

Pe treptele Înaltei Curți, în fața unei instituții care ar fi trebuit să fie sanctuarul demnității și al echilibrului moral, s-a auzit vineri seară ce trebuia auzit de mult timp: „Afară, afară, ești mult prea specială!”.

(Ce este cel mai valoros la acest protest este faptul că sunt foarte mulți cei care știu EXACT cine este Lia Savonea.)

Nu e un moft, nu e o glumă, nu e o „presiune asupra justiției”, cum încearcă unii să ambaleze realitatea.

E strigătul unui popor care s-a săturat să fie păcălit cu acest terci juridic indigest și ambalaje de „independență” golită de orice conținut etic.

Lia Savonea a devenit, cu voia sau fără voia ei, emblema unei caste care nu mai răspunde în fața nimănui, care invocă independența doar pentru a evita responsabilitatea.

Și când ai ajuns acolo, protestul din fața instituției nu mai e un incident — e o necesitate democratică.

O caricatură care doare: când justiția nu mai e justiție, ci un club

Manifestanții au venit cu o machetă uriașă a Liei Savonea.

O caricatură. Tanti Lia e o caricatură și în viața reală. Ceva oribil, care sugerează un milion de frustrări personale… O dejecție umană absolută.

Dar caricaturile nu apar din senin.

Ele distilează esența unui comportament, a unei aroganțe, a unei rupturi între instituție și societate.

Imaginea aceea cu capul ei supradimensionat n-a fost doar o glumă vizuală.
A fost simbolul exact al problemei:

Justiția Supremă a României are o conducere care a uitat că lucrează în slujba cetățeanului, nu împotriva lui.

Și când oamenii ajung să strige „Lie, lie, ciocârlie — cum îi scapi de pușcărie?”, nu e pamflet:
e o constatare amară despre felul în care elitele juridice își protejează reciproc privilegiile.

De ce urlă oamenii în stradă? Pentru că s-au săturat de jegul etern al ipocriziei

Nu poți să conduci instanța supremă a țării și, în același timp:

• să vezi achitări și eliberări în dosare de mare corupție,
• să vezi cum deciziile sensibile vin cu o viteză suspectă,
• să auzi doar „atac la justiție” la orice întrebare legitimă,
• să invoci independența doar când e convenabil,
• să fii apărată instantaneu de întreaga castă, ca într-un ritual de clan.

Asta nu e independență…

Asta e mafie instituțională cu robă, ritualizată și ambalată în jargon juridic.

Oamenii n-au ieșit în stradă din plăcere.
Au ieșit pentru că simt — instinctiv, profund — că justiția nu mai e de partea lor, ci de partea celor cu imunitate informală.

„Scutul” magistraturii – reflexul unei caste care a pierdut contactul cu realitatea

Imediat după protest, au apărut comunicatele previzibile:
„presiune asupra justiției”, „tentativă de intimidare”, „atac concertat”.

Niciun cuvânt despre motivul real al revoltei:
lipsa totală de responsabilitate morală a conducerii instanței supreme.

În loc să se întrebe „de ce ne huiduie lumea?”, s-au întrebat „cine i-a trimis?”.
Reflex clasic de castă care se crede intangibilă.

Când justiția devine impermeabilă la critica publică, ai o problemă.
Când se simte atacată de proteste pașnice, ai o catastrofă morală.

Ce a cerut strada, de fapt

Nu au cerut să fie arestată Savonea.
Nu au cerut suspendarea Curții Supreme.
Nu au cerut abolirea independenței justiției.

Au cerut ceva infinit mai simplu:
să fie condusă de cineva care inspiră încredere, nu suspiciune.

Când oamenii simpli îți strigă în față:
„Ești mult prea specială!”,
înseamnă că:

• nu te consideră egalul lor,
• nu te consideră reprezentantul lor,
• nu te consideră legitimă în vârful unei puteri care ar trebui să-i apere.

E devastator.
Și, în același timp, pe deplin justificat.

Ce urmează? Confruntarea directă cu ipocrizia sistemului

În mod normal, după un astfel de protest, instituția ar trebui să deschidă ușile, să explice, să răspundă, să își asume.

Dar noi știm ce se va întâmpla:
își vor betona pozițiile.

Vor repeta ca pe poezie:

• „Independență, independență, independență.”
• „Stat de drept, stat de drept, stat de drept.”
• „Sunt atacată fiindcă sunt incoruptibilă.”

Iar oamenii vor continua să simtă că sunt luați de proști.

Asta e tragedia morală:

După ani de corupție la greu și rețele de securiști infecți, după ani de privilegii, după edificarea iresponsabilă de pensii speciale obscene, justiția nu mai are deloc credibilitate la nivelul publicului.
Iar Lia Savonea nu reprezintă justiția — o trage în jos.

Dacă Justiția devine un club select și arogant, poporul bate la ușă

Protestul de vineri nu e o abatere.
E începutul unui val.

Și valul nu o vizează doar pe Savonea, ci întreg sistemul care a transformat justiția într-o fortăreață de privilegii, ruptă de realitatea oamenilor simpli, cărora li se cere doar să plătească și să tacă.

O țară întreagă are dreptul să întrebe:

„Cum îi scapi de pușcărie, Lia Savonea?”

Și dacă nu vine un răspuns,
ar trebui să vină demisia morală.
A ei.
A Sistemului.
A oricui mai crede că poate conduce justiția română fără să dea socoteală nimănui.