Al-Aqsa, fitilul Ierusalimului: o luptă pentru câteva hectare aprinde lumea musulmană

În vreme ce spațiul public autohton își consumă energia cu aventurile vedetelor de serviciu, la Ierusalim se fisurează unul dintre puținele aranjamente care au împiedicat conflictul israeliano-palestinian să se transforme într-un război religios mondial.

Avertismentul Iordaniei despre o posibilă preluare israeliană a complexului Al-Aqsa trebuie tratat cu prudență factuală, dar cu maximă seriozitate politică.

Același loc, două istorii sacre

Complexul cunoscut musulmanilor drept Haram al-Sharif găzduiește Moscheea Al-Aqsa și Domul Stâncii.

Este al treilea loc sfânt al islamului, după Mecca și Medina, și cel mai important lăcaș musulman din Ierusalim.

Pentru evrei, același platou este Muntele Templului, locul unde s-ar fi aflat cele două temple biblice și cel mai sfânt spațiu al iudaismului.

Zidul de Vest, singurul vestigiu vizibil asociat ansamblului celui de-al Doilea Templu, se află imediat dedesubt.

Nu discutăm, așadar, despre o simplă clădire disputată, ci despre aproximativ 14 hectare asupra cărora două religii suprapun straturi de credință, memorie, identitate și suveranitate.

Ce prevede statu quo-ul

Aranjamentul actual este intenționat ambiguu.

Israelul controlează securitatea și accesul în complex, în timp ce administrația religioasă este exercitată de Waqf-ul islamic aflat sub custodia Iordaniei.

Musulmanii se pot ruga acolo.

Evreii și ceilalți nemusulmani pot vizita locul în anumite intervale, dar nu ar trebui să desfășoare rugăciuni sau ritualuri.

Acest compromis a fost păstrat după ocuparea Ierusalimului de Est de către Israel în 1967, iar rolul special al Iordaniei a fost recunoscut în tratatul de pace israeliano-iordanian din 1994.

Aranjamentul nu mulțumește pe deplin pe nimeni. Tocmai de aceea a rezistat: fiecare parte a primit ceva, fără a obține totul.

Ce s-a întâmplat pe 23 iulie

Peste 2.000 de israelieni din dreapta religioasă au intrat în complex sub protecția poliției.

Nu a fost o simplă vizită turistică. Participanții s-au rugat, au intonat cântece și au desfășurat ritualuri, încălcând regulile tradiționale ale locului.

În fruntea lor s-a aflat Itamar Ben Gvir, ministrul israelian al securității naționale.

Potrivit Reuters, acesta s-a felicitat pentru faptul că evreii se roagă în complex și se simt acolo „ca niște proprietari”.

Aici se află adevărata gravitate.

Ben Gvir nu mai este activistul marginal care provoacă autoritățile.

Este ministrul care răspunde politic de poliția însărcinată să păzească statu quo-ul pe care el însuși dorește să-l schimbe.

Există un plan israelian de preluare?

Nu avem dovada publică a unei hotărâri oficiale prin care guvernul Netanyahu ar fi decis să preia administrația complexului sau să înlăture custodia iordaniană.

Formula „amenințare iminentă” reprezintă evaluarea Ammanului, nu un fapt consumat.

Dar teama Iordaniei nu s-a născut din aer.

Rugăciunea evreiască, odinioară o excepție oprită de poliție, este tolerată tot mai des.

Grupurile național-religioase intră în număr tot mai mare, iar Ben Gvir a transformat fiecare asemenea incursiune într-o demonstrație de suveranitate.

Oficial, Israelul poate susține că statu quo-ul nu s-a schimbat.

În practică, limitele sale sunt împinse puțin câte puțin. Aranjamentul rămâne intact pe hârtie și este erodat pe teren.

Radicalizarea produsă cu pași mici

Schimbarea nu trebuie proclamată printr-o lege sau printr-un discurs solemn.

Poate fi produsă prin acumularea unor precedente: astăzi intră câteva sute de activiști, mâine se roagă sub protecția poliției, poimâine apare o unitate specială destinată complexului, iar peste o vreme noua situație este prezentată drept normalitate.

Aceasta este tactica faptului împlinit.

Nu dărâmi vechiul statu quo dintr-o lovitură, pentru că ai provoca o reacție internațională masivă. Îl golești treptat de conținut, până când toată lumea descoperă că a rămas doar denumirea.

Pericolul crește în perioada electorală.

Coaliția lui Benjamin Netanyahu depinde de dreapta religioasă, iar liderii radicali au nevoie de victorii simbolice pe care să le prezinte propriului electorat.

În această competiție, locurile sfinte pot deveni material de campanie.

De ce Iordania se simte amenințată

Pentru monarhia hașemită, custodia locurilor sfinte nu este un accesoriu diplomatic. Este una dintre sursele sale istorice de legitimitate.

Pierderea controlului asupra Waqf-ului ar însemna o umilință regională și ar alimenta opoziția islamistă din interiorul țării.

Iordania are, în plus, o populație numeroasă de origine palestiniană și se teme că anexarea unor teritorii din Cisiordania ar putea fi urmată de împingerea palestinienilor peste graniță.

Ammanul vede astfel trei primejdii legate între ele:

pierderea custodiei religioase,

strămutarea palestinienilor

și destabilizarea monarhiei.

Iordania este unul dintre puținele state arabe care au semnat un tratat de pace cu Israelul.

Pacea i-a oferit securitate, sprijin occidental și o anumită stabilitate regională, dar a venit și cu un preț politic intern.

Cu fiecare provocare produsă la Al-Aqsa, guvernului iordanian îi este mai greu să explice populației de ce relațiile normale cu Israelul trebuie păstrate.

Scenariul pe care Ammanul îl consideră intolerabil

Cea mai mare teamă a Iordaniei nu privește doar moscheea.

Autoritățile iordaniene se tem că radicalizarea politicii israeliene ar putea conduce la o deplasare masivă a palestinienilor din Cisiordania spre est.

O asemenea operațiune ar încălca dreptul internațional, dar ar produce și o criză existențială pentru regatul hașemit.

Iordania ar trebui să preia o populație numeroasă, furioasă și deposedată, într-o țară cu resurse puține, șomaj ridicat și un echilibru demografic fragil.

De aici și linia roșie formulată de ministrul de externe Ayman Safadi: palestinienii nu pot fi împinși în Iordania.

Pentru Amman, aceasta nu este doar solidaritate față de palestinieni, ci și apărarea propriei supraviețuiri politice.

Apa devine instrument de presiune

Relația este complicată și de dependența Iordaniei de apa furnizată de Israel.

Acordul suplimentar din 2021 prevedea livrarea a 100 de milioane de metri cubi anual către una dintre țările cel mai grav afectate de secetă și lipsa resurselor de apă.

Israelul a refuzat prelungirea acordului, iar cantitatea a revenit la cele 50 de milioane de metri cubi prevăzute inițial de tratatul din 1994.

Numai că populația Iordaniei este acum mult mai mare decât în urmă cu trei decenii, iar necesarul de apă a crescut corespunzător.

Dacă reducerea livrărilor este folosită drept represalii pentru criticile Ammanului față de războiul din Gaza, apa încetează să mai fie doar o resursă negociată și devine pârghie politică.

Pentru o țară însetată, robinetul poate exercita o presiune mai puternică decât o declarație diplomatică.

Cum devine conflictul teritorial unul religios

Aici se află miza uriașă.

Un conflict pentru frontiere, colonii sau suveranitate poate fi negociat, măcar teoretic, prin teritorii, garanții și tratate.

Un război purtat în numele lui Dumnezeu nu mai admite asemenea tranzacții.

Orice încercare de împărțire oficială a complexului, de autorizare permanentă a rugăciunii evreiești ori de îndepărtare a custodiei iordaniene ar putea fi prezentată în întreaga lume musulmană drept un atac asupra islamului.

Nu doar palestinienii ar fi chemați să reacționeze, ci populații și state… de la Maroc până în Indonezia.

Precedentul este sumbru.

Vizita lui Ariel Sharon pe Muntele Templului, în septembrie 2000, nu a reprezentat singura cauză a celei de-a doua Intifade, dar a funcționat ca detonator într-o atmosferă deja saturată de ură, frustrare și neîncredere.

Miza depășește Ierusalimul

Iordania poate amplifica deliberat alarma pentru a mobiliza sprijin diplomatic.

Expresia „preluare iminentă” trebuie atribuită Ammanului, nu prezentată drept o decizie israeliană deja dovedită.

Dar primejdia este reală.

Radicalii nu trebuie să cucerească Al-Aqsa printr-un ordin oficial. Le este suficient să schimbe realitatea treptat, sub protecția poliției, până când excepția devine obicei, iar obiceiul este proclamat drept noul statu quo.

Conflictul nu s-ar opri la porțile Ierusalimului.

Ar zgudui Iordania, ar compromite și mai mult relațiile Israelului cu statele arabe și ar pune guverne musulmane relativ moderate sub o presiune internă uriașă.

Grupările extremiste ar primi exact imaginea de care au nevoie pentru recrutare: locul sfânt aflat sub asalt și conducătorii musulmani incapabili să-l apere.

Ierusalimul nu explodează neapărat atunci când cineva aprinde ostentativ fitilul.

Explodează uite exact așa, după ce prea mulți oameni pretind, prea multă vreme, că fitilul nici măcar nu există.