Arta flecărelii de rating: curba sacrificiului zilnic și ”vitaminele” de audiență

Televiziunea modernă a perfecționat această artă până la rafinament industrial. Nu mai este vorba despre informare, despre analiză sau despre clarificarea realității. Este vorba despre ocuparea timpului. Despre umplerea orelor. Despre menținerea unei stări permanente de pseudo-importanță, în care orice vorbitor devine expert, orice expert devine profet și orice profet devine, inevitabil, invitat permanent.

În acest ecosistem autosuficient, expertiza nu mai este o consecință a competenței. Este o consecință a disponibilității.

Iar disponibilitatea este infinită.

Nașterea expertului universal

Expertul universal nu are specializare. Are ton. Are siguranță. Are acces la telefon.

Astăzi vorbește despre deficitul bugetar. Mâine despre geopolitică. Poimâine despre moralitatea civilizației occidentale. Dacă este nevoie, poate comenta și structura sufletului uman, comportamentul albinelor sau sensul profund al roșiilor cherry în economia globală.

Nu există limite. Pentru că nu există consecințe.

Televiziunea nu cere adevăr. Cere continuitate.

Adevărul este lent. Flecăreala este instantanee.

Adevărul cere verificare. Flecăreala cere doar voce.

În acest context, intervenția telefonică devine instrumentul perfect. Este rapidă. Este comodă. Este imposibil de verificat în timp real. Și creează iluzia participării la realitate.

Expertul este acolo. Vorbește. Există.

Este suficient.

Exemplul Rareș Bogdan: anatomia unei intervenții ”perfecte”

Intervenția telefonică recentă a lui Rareș Bogdan la Antena 3, în emisiunea „Zona Zero”, oferă un exemplu aproape didactic al acestei arte.

Nu pentru că ar fi fost excepțională. Ci pentru că a fost tipică.

Vocea a apărut în eter cu siguranța caracteristică. Tonul era calm, controlat, ușor grav, suficient de serios pentru a sugera importanță, suficient de elastic pentru a evita orice coliziune frontală cu realitatea.

Mesajul central nu a fost o idee. A fost o stare.

S-a vorbit despre „percepții exagerate”. Despre „necesitatea echilibrului”. Despre „prudență”. Despre „încredere”.

S-a sugerat că economia este afectată mai mult de discurs decât de cifre. Că realitatea este, într-un fel, o problemă de interpretare.

Este o tehnică veche și eficientă: mutarea discuției din domeniul faptelor în domeniul percepției.

Faptele pot fi verificate. Percepțiile nu.

Marea performanță: a vorbi mult fără a spune nimic verificabil

Aceasta este forma supremă a flecărelii de rating: producerea unui discurs fluent, coerent, calm și complet imun la verificare.

Nu au fost prezentate cifre noi.

Nu au fost prezentate mecanisme economice concrete.

Nu a fost identificată nicio cauză precisă.

Nu a fost asumată nicio responsabilitate.

În schimb, a fost creată o atmosferă.

Atmosfera este materia primă a televiziunii moderne.

Publicul nu consumă informație. Consumă atmosferă.

Atmosfera este ușor de produs și imposibil de falsificat.

Pentru că nu pretinde să fie adevărată.

De ce televiziunile au nevoie de flecăreală

Spațiul de emisie este un organism care trebuie hrănit constant. Nu poate exista gol. Golul este mortal pentru televiziune.

Timpul trebuie ocupat.

Orele trebuie umplute.

Zilele trebuie acoperite.

Nu contează cu ce. Contează să fie ocupate.

Expertul universal devine, astfel, o resursă strategică. Este disponibil. Este predictibil. Este verbal.

Nu produce surprize periculoase. Produce sunet.

Sunetul este suficient.

Transformarea realității în spectacol verbal

În această logică, economia nu mai este un sistem complex de relații financiare, producție și consum. Devine o poveste. O narațiune. Un material de emisie.

Deficitul bugetar nu mai este rezultatul unor decizii concrete. Devine un subiect de interpretare.

Recesiunea nu mai este o consecință. Devine o opinie.

Responsabilitatea nu mai este o obligație. Devine o temă de dezbatere.

Totul este convertit în material verbal.

Realitatea este secundară. Discursul este primar.

Paradoxul suprem: cu cât cineva știe mai puțin, cu atât poate vorbi mai mult

Cunoașterea reală este limitativă. Impune precizie. Impune prudență. Impune responsabilitate.

Necunoașterea este liberă.

Nu are constrângeri. Nu are limite. Nu are consecințe imediate.

Expertul universal nu este împovărat de detalii. Este eliberat de ele.

Poate vorbi despre orice.

Este omniprezent.

Este omniscient.

Este omnivocal.

Economia flecărelii

Flecăreala de rating nu este un accident. Este un model economic.

Este ieftină.

Este rapidă.

Este reciclabilă.

Un expert poate produce ore întregi de conținut fără a genera o singură informație nouă.

Este eficiența perfectă.

Cost minim. Timp maxim ocupat.

Televiziunea nu cumpără adevăr. Cumpără durată.

Durata este profit.

De ce publicul continuă să privească

Pentru că flecăreala creează iluzia controlului.

Vocea calmă sugerează stabilitate.

Tonul sigur sugerează competență.

Discursul fluent sugerează înțelegere.

Este o formă de sedativ psihologic.

Nu explică realitatea. O face suportabilă.

Este diferența dintre diagnostic și anestezie.

Televiziunea modernă nu mai diagnostichează. Anesteziază.

Nu mai asistăm la informare, ci la ocupație verbală

Rareș Bogdan nu este cauza fenomenului. Este simptomul perfect al acestuia.

Nu este vorba despre un om. Este vorba despre un mecanism.

Un mecanism care transformă orice voce într-un produs.

Un mecanism care transformă orice opinie într-un eveniment.

Un mecanism care transformă orice gol într-un discurs.

Televiziunea modernă nu mai produce asistență cognitivă. Produce saltimbanci, în direct.

Prezența este suficientă.

Sunetul există.

Timpul trece.

Ratingul respiră.

Iar undeva, în liniștea pe care nimeni nu o mai difuzează, realitatea continuă să existe fără comentariu.