Așa da? Sau aşa nu? Cum ne creștem copiii

Recunosc, în ce mă priveşte, spun, din capul locului şi cu hotărâre, aşa nu, în situaţia pe care v-o expun acum. Clar! Aşa nu! Dar eu nu deţin absolutul. Nu sunt etalon de înţelepciune. Nu sunt mama, bunica sau cumătra perfecţiunii. Şi, cred, am început să îmbătrânesc.

Dar, zic şi eu şi zic şi alţii, m-am căpătuit, de mult, pe când stăteam acasă, nu în gazdă, nu în gară, nu pe câmp sau pe câmpii, cu ăia şapte ani, despre care face vorbire poporul, că e bine să-i ai. Şi încă îi am. Cum ar veni, n-am scăpat de ei, ca de râie. Deci şi carevasăzică… Despre ce este vorba.

Sâmbătă pe la prânz, când cerul se spărsese ca o conductă ruginită, mă urc într-un autobuz. Ăsta, autobuzul, aproape gol. Lume puţină în el. Scaune libere, cu grămada. Păi, cum am spus, era sâmbătă, în crucea zilei, elevii nu aveau ore, studenții n-au început cursurile, pensionarii de la piaţă, cu sacoşele pline cu de-ale gurii, se întorseseră mai devreme, vecernie nu era, ca să se ducă la slujbă, plus că, ploua ca pe vremea lui Noe, când a venit potopul, aşa că, nimeni nu se opintea să plece în vreo plimbare.

Pe vremea aia câinoasă, doar ăia de aveau, ca mine, urgenţe, erau în autobuz. La un moment dat, dintr-o staţie, se urcă un cuplu cu un copil de vreo patru, cinci ani. Eram adâncită în gânduri şi n-am stat, din prima, cu ochii pe ei. Dar, imediat, a început larma. De parcă o armată de vrăbii gureşe s-a pus pe sfadă.

Copilul cuplului despre care ziceam, voia să stea jos, pe un scaun. Bun, să stea, că neocupate sunt destule. Nţţţţ… Că nu voia să stea pe unul dintre locurile – multe, cum am zis şi subliniat, încă din capul locului – libere, prin tot autobuzul. Şi la geam, şi pe mijloc, şi în faţă, lângă şofer, şi în fundul… asta… spatele autobuzului.

Voia un anumit loc, pe care stătea, liniştită şi îngândurată, o doamnă. Aşa că, s-a proţăpit în faţa femeii şi a urlat: eu vreeeeeeeeeeeau aaaaaaaaaici. Fără să zică nimic, dar cu ochii plini de reproşuri, doamna s-a ridicat, şi-a luat sacoşa şi s-a mutat mai încolo, pe alt scaun. Ai fi zis că e mulţumit copilul. Şi părinţii lui. I se făcuse hatârul. Dar, nu. Nu era, s-a dovedit, bun nici locul obţinut prin ridicarea brutală a femeii.

Căci, de îndată ce s-a urcat cu picioarele înnoroiate pe scaunul cu pricina şi a jucat un tontoroi mic, copilul a strigat: „vreeeeeeau aaaaaacolo! Să se ridice moşii ăia! Vreau să stau acolo! Să plece!” Şi părinţii, ca nişte păpuşi cu aţe, s-au îndreptat către cei doi bătrânei care îşi vedeau liniştiţi de-ale lor. „Vă rog să vă ridicaţi, a spus mama, vrea să stea copilul aici!”

Şi tatăl, credeţi că a cerut scuze, ca un om cu bun simţ, ca un părinte responsabil, ca un tată cu capul la purtător, oamenilor respectivi? Nu, nici vorbă. A accentuat, din punctul meu de vedere, mârlăneşte: „Haideţi, sunt locuri în altă parte. Mutaţi-vă! Ca să stea cel mic aici, că el e mic şi nu înţelege! Dumneavoastră puteţi să vă mutaţi”.

Pe bune, mi-am zis în sinea proprie, aproape siderată, nu înţelege copilul… I-aţi explicat, cretinilor, că în viaţă, în lume, în societate, există nişte reguli de bun simţ şi de bună conduită, pe care şi el trebuie să le respecte? I-aţi spus că nu trebuie, şi nu e frumos şi corect să deranjeze o lume cu toanele lui de ţânc răsfăţat? I-aţi arătat faptul că el nu e buricul pământului, că nu i se cuvine tot în – şi din – univers şi că ceilalţi nu sunt la ordinele lui, ca voi, părinţii?

Ah, fierbeam, pe cuvânt, de aşa tupeu jegos. Eu, dacă aş fi fost pusă în aşa situaţie, dar n-am fost, că am crescut copii cu bun simţ, aş fi prezentat, şi vorbesc serios, scuze, oamenilor, pentru moftangeala copilului. V-am spus că îmbătrânesc şi nu mai am toleranţa aia maximă la proşti şi la prostii.

Şi, când credeam că doar eu sunt învechită şi proastă, lumea din autobuz, s-a revoltat. O doamnă şi-a făcut cruce. Doamne… Altcineva a strigat iritat: „dom’le, sunt locuri libere căcălău. Cum să ridici pe cineva, ca să stea copilul? Şi, apoi, pe altcineva, că-i place mai mult alt loc. Şi tot aşa. Se poate aşa ceva? Azi, nu mai educaţi copiii pe care îi faceţi? Îi învăţaţi să fie boi, pe imaş?”

Eu, clar, am fost de acord cu oamenii ăia. Toţi! Doar părinţii – şi păreau ieşiţi în lume, nu încuiaţi în egocentrism – n-au înţeles: „e un copil. Şi vrea lucruri. Dacă nu acum, când? Face şi el pozne şi şotii frumoase. Noi suntem mândri de el, că e vioi, nu e un mormoloc. Ce atâta caz? Oameni fără Dumnezeu, moşi învechiţi în concepţii comuniste… ”

Wow… Am rămas, aşa, cu un gust… Recunosc, uluită de aşa situaţie, am supus, spre dezbatere, mai multor persoane din apropierea mea, cele pe care vi le-am relatat şi vouă. Ca să înţeleg. Ca să mă edific. Aşa da? Sau aşa nu? Am îmbătrânit eu? Am luat-o din loc? S-a schimbat, într-atâta, lumea? Iubeşti mai mult un copil, dacă îl laşi să facă astfel, dacă nu-l înveţi să aibă cei şapte ani de acasă? Ziceţi şi voi… Cum e? Aşa da? Sau aşa nu?