Avem mai mult de cinci simțuri. Mult mai mult. Și le ignorăm cu talent

Ni s-a spus, încă din școală, că omul vine echipat standard cu cinci simțuri: văz, auz, miros, gust și pipăit. Ca la un manual de instrucțiuni scurt, tipărit pe hârtie ieftină. Le înveți, le bifezi, mergi mai departe. Doar că realitatea e ceva mai sofisticată și, recunoscut, mult mai fascinantă.

Cercetările recente din neuroștiință și filozofia percepției sugerează un lucru care ar trebui să ne zgâlțâie un pic din amorțeala digitală: oamenii ar putea avea peste 30 de simțuri diferite. Unele discrete, altele extrem de active, toate lucrând simultan, ca o orchestră invizibilă care ne spune, clipă de clipă, unde suntem, ce suntem și dacă ne e foame sau doar plictiseală.

Cinci simțuri? Mulțumim, dar e puțin

Ideea celor cinci simțuri vine, desigur, de la Aristotel, care a fost un tip genial, dar care credea și că lumea e compusă din patru-cinci elemente. Între timp, am renunțat la eter, dar am păstrat schema cu simțurile, probabil din comoditate.

Problema e că simțurile nu funcționează separat, ca niște aplicații deschise individual pe telefon. Ele vin la pachet, se suprapun, se influențează reciproc și, de multe ori, se păcălesc unele pe altele cu o nonșalanță de magician de cartier.

Nu „vezi” pur și simplu. Vezi cu tot corpul. Nu „guști” doar cu limba. Guști cu nasul, cu cerul gurii, cu textura, cu memoria și cu așteptările tale. De aici și surprizele.

De ce iaurtul „light” pare mai gras decât e

Un exemplu simpatic: iaurturile cu conținut redus de grăsime. Din punct de vedere chimic, sunt mai subțiri, mai apoase. Din punct de vedere al experienței, pot părea mai bogate, mai dense, mai „pline”. Cum e posibil?

Simplu: mirosul. Anumite arome pot păcăli creierul să creadă că textura e mai cremoasă decât este în realitate. Nu s-a adăugat grăsime, s-a adăugat un stimul olfactiv care influențează senzația tactilă din gură. Asta nu mai e gastronomie, e hacking senzorial.

La fel și cu părul: același șampon, cu miros de trandafir, poate face firul să pară mai mătăsos decât varianta neutră. Nu s-a schimbat chimia părului, ci interpretarea creierului.

Simțuri despre care nu ți-a vorbit nimeni

Când oamenii de știință spun „30 de simțuri”, nu exagerează poetic. Hai să le luăm pe câteva dintre cele mai interesante:

Propriocepția – simțul care îți spune unde sunt mâinile și picioarele tale fără să te uiți la ele. Dacă poți să-ți atingi nasul cu ochii închiși, mulțumește-i.

Simțul echilibrului – bazat pe sistemul vestibular din urechea internă. Nu are legătură directă cu auzul, dar fără el mersul ar deveni o aventură permanentă.

Interocepția – simțul care te anunță că inima îți bate mai tare, că ți-e foame, că ceva nu e în regulă în interior. Practic, notificările interne ale corpului.

Simțul agenției – senzația că TU ești cel care îți mișcă mâna, nu altcineva. Pare banal, până când dispare, așa cum se întâmplă în unele cazuri de AVC.

Simțul proprietății corporale – faptul că recunoști un braț ca fiind „al tău”. Există pacienți care simt perfect atingerea, dar sunt convinși că brațul nu le aparține.

Asta nu mai sună a biologie de manual, ci a science-fiction trăit pe pielea ta.

Gustul nu e ce crezi tu că e

Când spui „gust”, te gândești la dulce, sărat, acru, amar și umami. Corect, dar incomplet. Limba detectează aceste cinci senzații. Restul… e treaba nasului.

Căpșuna nu e o combinație de dulce și acru. Zmeura nu e o ecuație gustativă. Nu avem „receptori de zmeură”. Aromele de fruct sunt percepute în principal prin miros, prin compuși care ajung din gură în cavitatea nazală pe la spate, în timp ce mesteci.

De-aia, când ești răcit și ai nasul înfundat, mâncarea devine tristă, plată, aproape inutilă. Nu ți-ai pierdut gustul. Ți-ai pierdut jumătate din experiență.

Textura intră și ea în joc: ou moale sau ou tare, ciocolată catifelată sau granulată. Pipăitul din gură leagă totul într-o experiență coerentă. Sau nu.

De ce cabina avionului „se înclină”

Un experiment simplu: ești într-un avion, la sol. Te uiți pe culoar. Apoi avionul decolează. Dintr-o dată, ai impresia că partea din față a cabinei e mai sus.

Optic, nimic nu s-a schimbat. Vizual, totul e identic. Dar sistemul vestibular îți spune că ești înclinat pe spate, iar creierul combină informațiile și „vede” o cabină înclinată. Nu vezi cu ochii. Vezi cu urechea internă.

De ce sucul de roșii e rege la 10.000 de metri

Un detaliu delicios: în avion, zgomotul constant reduce percepția gusturilor dulce, sărat și acru. Umami, însă, rămâne aproape neatins. Roșiile sunt pline de umami. Rezultatul? Sucul de roșii devine brusc o băutură minunată, chiar dacă la sol îl ignori cu superioritate.

Nu e snobism aerian. E neuroștiință pură.

Trăim într-o simfonie senzorială, dar cu volumul pe mut

Problema nu e că nu avem suficiente simțuri. Problema e că nu le mai băgăm în seamă. Stăm blocați în ecrane, cu două simțuri suprasolicitate și restul puse pe pauză.

Corpul tău, însă, continuă să lucreze: simte tensiunea din umeri, textura podelei, temperatura aerului, mirosul străzii, poziția coloanei, ritmul pașilor. Toate se adună într-o experiență unică, coerentă, pe care o numim, comod, „realitate”.

Poate că nu avem nevoie de gadgeturi noi.

Poate că avem nevoie doar să ne oprim un pic, să mestecăm mai atent, să respirăm mai conștient, să ascultăm nu doar sunetele, ci și ce ne spun ele despre noi.

Avem peste 30 de simțuri. Ar fi păcat să trăim folosind doar două.

Bunul-simț e probabil singurul „simț” fără receptori, dar cu cele mai grave consecințe când lipsește.

Dacă ar fi să-l punem pe lista extinsă a simțurilor umane, bunul-simț ar fi meta-simțul. Dirijorul. Ăla care ar trebui să spună: „ok, am perceput ceva, dar hai să nu fim idioți în interpretare”. Fără el, toate celelalte simțuri pot funcționa impecabil și tot ajungi la concluzii absurde.

Vezi, de pildă, vezi clar, auzi perfect, simți emoția din vocea cuiva, dar tragi concluzia că „sigur e o conspirație”.

Aici nu te-au trădat ochii sau urechile. A lipsit bunul-simț, adică filtrul elementar care separă experiența de delir.

Bunul-simț e simțul care:

• te oprește să confunzi senzația cu adevărul;
• îți spune că faptul că „simți” ceva nu înseamnă automat că acel ceva e real;
• introduce frâna între stimul și reacție.

Neuroștiința ar spune că el ține de cortexul prefrontal, de experiență, educație, memorie, cultură. Filosofia ar spune că e rezultatul exercițiului de a trăi printre alți oameni fără să-i scoți din minți. Presa ar spune, mai cinic, că e rar și prost distribuit.

Paradoxul e că bunul-simț nu e instinctiv.

Nu te naști cu el complet funcțional. Se formează greu, se pierde ușor și, spre deosebire de celelalte simțuri, nu te avertizează când dispare. Nu ai durere, nu ai amețeală, nu ai miros suspect. Doar începi să spui prostii cu maximă siguranță de sine.

Și mai e ceva: bunul-simț e singurul simț care funcționează mai bine în tăcere.

Nu urlă, nu face spectacol, nu cere like-uri. E ăla care te face să spui „stai puțin, poate greșesc”, într-o lume care răsplătește exact opusul.

Așa că da — dacă oamenii au 30 de simțuri, bunul-simț ar trebui să fie al 31-lea. Nu pentru că ar fi cel mai sofisticat, ci pentru că fără el toate celelalte devin periculos de eficiente.