Avocata șpăguită scapă de arestul preventiv: de la flagrant la fotoliu – traseul clasic al inculpatului „bine conectat”

România are o procedură neoficială, dar extrem de bine rodată, pentru cazurile sensibile: oameni cu conexiuni politice, cu fotografii „bune” pe Facebook, cu promisiuni de influență și cu bani primiți la vedere. Procedura începe zgomotos – flagrant, cătușe, comunicate DNA – și se termină liniștit, în sufragerie, cu brățară electronică și ceai cald.

Între aceste două momente intervine, invariabil, Înalta Curte de Casație și Justiție, unde lucrurile se „așază”.

Cazul Adrianei Georgescu, avocată apropiată de PNL, și al lui Gheorghe Iscru, personaj care s-ar fi prezentat drept „general SIE”, bifează toate etapele acestui ritual judiciar autohton. Nimic nou, nimic surprinzător. Doar confirmarea că statul român funcționează impecabil atunci când trebuie să-și protejeze reflexele.

Flagranți, dar nu chiar

Să recapitulăm faptele, pentru că ele sunt importante tocmai prin banalitatea lor. Avocata Adriana Georgescu este prinsă în flagrant în timp ce primește 60.000 de euro. Nu o bancnotă rătăcită, nu o „neînțelegere”, ci o sumă rotundă, consistentă, într-un dosar de trafic de influență clasic: promisiuni de intervenții în Justiție și la nivel guvernamental, nume grele invocate, fotografii cu politicieni, relații „de familie” cu puterea.

Alături de ea, Gheorghe Iscru, fals general SIE, personajul-pivot care dă culoare dosarului și confirmă încă o dată cât de ușor se poate juca, în România, cu aura serviciilor secrete.

DNA face ce știe să facă:

documentează, interceptează, prinde în flagrant, cere arest preventiv. Curtea de Apel București admite propunerea. Pentru o clipă, ai impresia că lucrurile merg pe făgașul normal.

Apoi intră în scenă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Justiția ca exercițiu de calmare

ÎCCJ desființează arestul preventiv și dispune arest la domiciliu. Cu brățară, cu obligații, cu formulări impecabile juridic. Totul legal, totul corect, totul… previzibil.

Este exact momentul în care românul mediu ridică din umeri și spune: „Aha, deci am mai văzut filmul ăsta.”

Pentru că nu e vorba despre o excepție, ci despre un tipar:

• inculpatul „important” ajunge preventiv în arest,
• apar problemele medicale, stările de rău, leșinurile simbolice,
• se invocă disproporționalitatea măsurii,
• ÎCCJ „echilibrează” situația,
• inculpatul ajunge acasă.

Judecătorii nu încalcă legea. O interpretează într-un sens constant favorabil celor bine conectați. Iar această consecvență este adevărata problemă.

De ce „arestul la domiciliu” e o glumă proastă

În teorie, arestul la domiciliu este o măsură preventivă severă. În practică, pentru persoane cu resurse, relații și timp, este o pauză de cafea.

Ce nu mai există:

• presiunea psihologică a detenției,
• izolarea reală,
• ruperea contactelor informale.

Ce rămâne:

• telefonul,
• avocații,
• mesajele „pe canale secundare”,
• timpul de recalibrare a apărării.

Într-un dosar de trafic de influență, unde miza e rețeaua, nu individul, arestul la domiciliu este o invitație la consolidarea alibiurilor.

Numele grele din stenograme și efectul de protecție

Un detaliu esențial, trecut rapid cu vederea: în stenograme apar nume sonore din politica românească – Nicușor Dan, Ilie Bolojan, Ciprian Ciucu, Ludovic Orban.

Nu contează, deocamdată, dacă aceste nume sunt doar invocate sau dacă există vreo implicare reală. Contează efectul: dosarul devine sensibil. Iar dosarele sensibile, în România, se tratează cu mănuși.

Arestul preventiv devine brusc „excesiv”. Domiciliul devine „rezonabil”.

Falsul general și mitologia serviciilor

Cazul lui Iscru adaugă o notă de grotesc care, din păcate, nu mai șochează. Un individ care se recomandă drept „general SIE” reușește să convingă, să impresioneze, să participe la un mecanism de trafic de influență.

Întrebarea nu e cum a fost posibil. Întrebarea e de ce nu mai miră pe nimeni.

Pentru că România a cultivat, timp de decenii, mitologia accesului la servicii ca formă supremă de putere informală. Iar această mitologie încă funcționează, chiar și atunci când e falsă.

Justiția „umană” doar pentru unii

În motivările de acest tip apare mereu aceeași filosofie: umanitate, proporționalitate, drepturi fundamentale. Toate corecte, toate necesare. Dar aplicate selectiv, devin cinice.

Când inculpatul e un necunoscut fără pile, arestul preventiv e „necesar pentru buna desfășurare a anchetei”.

Când inculpatul e conectat politic, devine „o măsură excesivă”.

Asta nu e justiție. E management de risc pentru sistem.

Nimic nu se rupe, totul se ajustează

Cazul Adrianei Georgescu nu va zgudui nimic. Nu va produce reforme. Nu va genera introspecție instituțională. Va urma cursul cunoscut:

• domiciliu,
• eventual control judiciar,
• tergiversări,
• poate o condamnare peste ani,
• poate o achitare „pe procedură”.

Între timp, mesajul e transmis clar:
dacă ești suficient de bine conectat, statul român nu te pedepsește – te ”acomodează”.

Și nu, nu e vina unui judecător sau a unui complet.

E rezultatul unui sistem care știe exact ce face și o face de mult prea mult timp.