Caftan cu 3000 de euro la ghiozdan: austeritatea la prefecți

România are o meteahnă bizară: să-ți vorbească solemn despre „disciplină bugetară” exact în clipa în care își freacă mâinile să mai inventeze o excepție. În 2026, pensiile și salariile sunt înghețate, iar indexarea cu inflația e tăiată din start, ca o panglică la inaugurarea unei gropi.

În același timp, pe masa guvernului stă un proiect care le permite prefecților să deconteze până la 18.000 de lei pe lună pentru cazare, locuință de serviciu și transport. Austeritate, da — doar că nu pentru toți. Și atunci întrebarea nu e doar „cât costă?”, ci și „ce primim de banii ăștia?”.

Pe scurt: prefectul e util sau e încă o fundiță roz pusă pe un sistem care iubește funcțiile cu girofar simbolic?

Ce spune știrea asta:

Proiectul de hotărâre stabilește plafoane maxime pentru cheltuielile prefecților și subprefecților în 2026:

• Prefect: până la 18.000 lei/lună (locuință de serviciu / cazare + transport / deplasare dus-întors între domiciliu și orașul unde e prefectura).
• Subprefect: până la 1.500 lei/lună.

Decontarea chiriei ar urma să se facă, birocratic și frumos, până în data de 15 a lunii următoare. Dacă chiria trece de plafon, statul nu plătește peste el — deci plafonul e „maxim”, nu „minimum garantat pentru confortul personal”.

Problema nu e că există cheltuieli.

Problema e că sunt cheltuieli generoase, într-un an în care statul le spune oamenilor „nu sunt bani”, și le cere să fie maturi, să strângă cureaua și să înghită cu demnitate. În timp ce cureaua prefecților pare… elastică.

18.000 de lei lunar: cât înseamnă, de fapt, în viața reală?

18.000 de lei nu e „o sumă”, e un mic univers. E genul de plafon care, în multe orașe, îți acoperă:

• chirie foarte bună + utilități + transport + încă mai rămâne pentru „neprevăzute”,
• sau două chirii decente, dacă ai chef să fii inventiv (nu zic că se întâmplă, zic doar că matematica permite).

Și acum vine contrastul, care doare mai tare decât cifra în sine:

În același peisaj, ai pensionari cu pensii minime și o pensie medie care nu arată deloc ca un film de Crăciun. Iar dacă cineva îndrăznește să ridice sprânceana, răspunsul standard e: „dom’le, funcția cere sacrificii”. Care sacrificii? Sacrificiul de a locui bine?

Prefectul: ce e, teoretic, și ce a ajuns, practic

În manualul ideal

Prefectul ar trebui să fie reprezentantul guvernului în teritoriu și să facă un lucru esențial: control de legalitate. Adică:

• urmărește dacă autoritățile locale (consilii locale/județene, primari) respectă legea,
• poate ataca în instanță acte pe care le consideră nelegale,
• coordonează, în sens administrativ, partea de „guvern în județ”, împreună cu serviciile deconcentrate (adică instituțiile din teritoriu ale ministerelor).

Dacă prefectul ar funcționa impecabil, ar fi o piesă-cheie într-un stat decent: omul care apasă frâna când administrația locală o ia razna sau când „se rezolvă” lucruri în stilul clasic: repede, pe șoptite, cu prieteni.

În România reală

În România, prefectul a fost mult timp (și încă e, foarte des) o funcție de echilibru politic, un fel de „comisar” cu costum: numire care calmează filiale, răsplătește fidelități și ține județul în șnurul guvernării.
Da, există prefecți profesioniști. Dar sistemul, ca reflex, îi tratează ca pe excepții.

Așa că întrebarea corectă nu e „avem nevoie de prefecți?”, ci:

• Avem nevoie de prefecți profesioniști sau de prefecți-sinecură?
• Prefectul e „arbitru al legalității” sau „agent de influență administrativă”?
• E gardian al regulilor sau curier de ordine?

De ce exact prefecții primesc tratament special?

Într-o logică administrativă, argumentul sună așa: prefectul poate fi numit într-un județ unde nu are domiciliu, deci are nevoie de locuință și transport. Până aici, normal.

Dar de la „normal” la 18.000 lei/lună e o distanță pe care statul n-o explică suficient. Și când nu explici, lumea completează singură:

• „Se pregătesc mutări politice și trebuie să fie confortabil.”
• „Prefectul e prea important ca să stea ca un muritor.”
• „Austeritatea e pentru contribuabili, nu pentru sistem.”

Iar aici apare o vulnerabilitate majoră: încrederea. Oamenii nu explodează doar din cauza banilor; explodează din cauza sentimentului că există două Românii:

1. România cu „faceți economii”;
2. România cu „decontăm grăsuț”.

La ce folosește prefectul în 2026, dacă vrei utilitate, nu doar caftan?

Uite câteva lucruri la care prefectul ar putea fi realmente util (și de aici poți judeca dacă își merită rolul):

1. Control real al legalității în administrația locală
   Nu selectiv, nu „doar la dușmani”, nu „doar când se supără partidul”.
2. Gestionarea crizelor locale
   Inundații, incendii, accidente, crize sanitare, blocaje administrative. Prefectul ar trebui să fie pivotul care coordonează statul în teren, nu omul care dă declarații.
3. Coerență între instituții
   În România, instituțiile din județ sunt adesea ca niște vecini care se salută pe scară și atât. Prefectul ar trebui să le pună la masă, să le țină în ritm, să reducă haosul.
4. Protecție împotriva abuzurilor
   Când un primar sau un consiliu local împinge acte dubioase, prefectul ar trebui să fie primul filtru. În practică, filtrul ăsta e uneori setat pe „silent”.

Dacă prefectura ar funcționa ca un „hub” de legalitate și disciplină, ai putea justifica o parte din costuri. Dar dacă funcția e tratată ca o platformă politică în teritoriu, atunci decontul pare exact ce e: o rentă administrativă.

Cum se vede povestea asta dinspre omul căruia i se ”îngheață” viața

Când îngheți pensii și salarii pe un an întreg, transmiți un mesaj: „nu avem spațiu”.
Când, în același timp, validezi deconturi generoase pentru o categorie de demnitari locali, transmiți un mesaj mult mai puternic, chiar dacă involuntar: „spațiul există, doar că nu e pentru voi”.

Și ăsta e combustibil social. Nu te mai ajută nicio conferință, niciun powerpoint, niciun discurs despre „responsabilitate”. Pentru că responsabilitatea reală se vede în detalii: unde tai, unde lași, unde justifici, unde te porți ca și cum regulile sunt pentru ceilalți.

Ce ar fi constructiv, fără să faultăm ideea de prefect

Dacă tot există instituția, există și câteva soluții decente, care ar reduce scandalul și ar crește utilitatea:

1. Plafoane diferențiate pe orașe, nu „un plafon cosmic pentru toată țara”
   Costul unei chirii nu e același peste tot. Un plafon unic mare pare făcut ca să nu doară nicăieri… dar doare moral peste tot.
2. Transparență totală a deconturilor, lunar
   Public: contract, sumă, justificare, traseu. Când e curat, n-ai de ce să ascunzi.
3. Indicatori de performanță pentru prefecturi
   Câte acte atacate în instanță? Câte câștigate? Câte crize gestionate? Câte instituții puse să colaboreze?
   Vrei bani? Arată rezultate.
4. Depolitizare reală, nu „declarativă”
   Prefectul ca profesionist, nu ca piesă în puzzle-ul coaliției.

Austeritatea selectivă e cea mai scumpă formă de economie

Statul român are o obsesie: să facă economie fără să se atingă de propria lui grăsime. Așa apar aceste tablouri: îngheți pensii și salarii, dar păstrezi „confortul” demnitarilor care trebuie să fie… confortabili.

Prefectul poate fi o instituție utilă, chiar vitală, într-o țară care se împiedică des în propriile acte și ștampile. Dar, ca să fie util, trebuie să fie respectat pentru ce face, nu întreținut pentru ce reprezintă.

Altfel, funcția rămâne exact percepția care o urmărește de ani: un ambalaj frumos pentru aranjamente, cu bugetul în spate și cu austeritatea în gura altora.

Și aici e marea problemă: nu suma în sine. Ci ideea că ni se cere să fim „maturi” într-un sistem care se comportă, iar și iar, ca un adolescent prins cu mâna în borcan și care jură, foarte serios, că el doar „verifica integritatea capacului”.