Când poate rămâne un post TV fără licență

Scandalul financiar recent din jurul unui post de știri readuce în față o întrebare pe care publicul o pune de ani de zile: dacă o televiziune funcționează ca portavoce de partid, deversează propagandă și adună sancțiuni, de ce nu-i este retrasă licența mai repede?

Răspunsul scurt: pentru că legea românească e făcută astfel încât retragerea licenței să fie o măsură excepțională, iar CNA, deși formal autonom, e construit politic chiar din actul lui de naștere.

Scandalul care a redeschis discuția

În scandalul de acum, autoritățile fiscale verifică un grup de peste 70 de firme legate de proprietarii unui post TV de știri.

Datele apărute în presă, pe baza constatărilor ANAF, vorbesc despre datorii la buget de peste 259 de milioane de lei, tranzacții intragrup suspectate că ar fi artificiale și un posibil prejudiciu estimat la peste 50 de milioane de euro.

În paralel, postul respectiv tocmai a primit de la CNA una dintre sancțiunile mai dure din arsenalul instituției: obligarea de a difuza trei ore doar textul deciziei de sancționare, pentru încălcarea obligației de informare obiectivă și a altor reguli privind modul de prezentare a conținutului.

Aici apare prima confuzie publică, perfect explicabilă.

Omul vede aceeași siglă pe ecran, același tip de propagandă, aceleași excese și spune: bun, dacă există și mizerie fiscală, și mizerie editorială, de ce nu se trage o dată oblonul?

Numai că în dreptul românesc fiscalitatea, insolvența, traseul licenței și sancțiunile CNA nu se suprapun automat. Sunt sertare diferite. Iar exact prin aceste sertare separate au învățat mulți „descurcăreți” să se strecoare.

Ce poate face, de fapt, CNA

Legea audiovizualului nu îi dă CNA o sabie magică pentru „orientare editorială imorală”. Îi dă o scară de sancțiuni.

Mai întâi vin somațiile și amenzile.

După încălcări repetate, Consiliul poate merge mai sus: obligarea radiodifuzorului să difuzeze textul sancțiunii, apoi obligarea de a difuza timp de trei ore doar acel text, iar în anumite cazuri chiar reducerea duratei licenței.

Dar aceste sancțiuni sunt gândite gradual, nu ca execuție instantanee. Cu alte cuvinte, legea obligă instituția să urce treaptă cu treaptă, chiar și atunci când publicul simte că are în față o hazna în direct.

Mai important:

pentru simpla încălcare a obligației de informare obiectivă, legea nu spune automat „licența se retrage”.

Articolul 3 alineatul 2 obligă furnizorii de servicii media să asigure informarea obiectivă, prezentarea corectă a faptelor și libera formare a opiniilor.

CNA sancționează destul de frecvent pentru încălcarea acestui articol, inclusiv în ultimele luni, dar asta produce de regulă amenzi și sancțiuni editoriale, nu decapitare administrativă imediată.

Aici e nodul:

sistemul românesc tratează minciuna televizată repetată mai degrabă ca abatere sancționabilă, nu ca motiv automat de evacuare din eter.

Când se poate retrage cu adevărat licența

Există însă cazuri clare în care licența poate fi retrasă.

Un prim canal este cel tehnic și administrativ.

Legea prevede retragerea licenței, de pildă, dacă titularul nu începe difuzarea la timp, dacă încetează emisia peste anumite limite, dacă încalcă regimul proprietății ori dacă nu face dovada plății amenzilor în termenul prevăzut de lege.

Aici găsim și precedentul clasic invocat de toată lumea: OTV.

Postul lui Dan Diaconescu a rămas fără licență pentru că nu a făcut dovada achitării amenzilor vechi, iar anii recenți au adus și alte cazuri în care CNA a aplicat aceeași logică unor televiziuni locale.

Un al doilea canal, mult mai sever, este cel prevăzut de articolul 95^1 din Legea audiovizualului.

Acolo vorbim despre fapte grave și repetate: incitare la ură națională, rasială sau religioasă, incitare explicită la violență publică, incitare la acțiuni care urmăresc disoluția autorității de stat ori incitare la terorism. Abia aici legea spune negru pe alb că CNA poate decide retragerea licenței.

Asta înseamnă că, pentru a ajunge la sancțiunea supremă pe conținut, trebuie să poți încadra postul în astfel de abateri grave și repetate, nu doar în categoria, foarte largă și foarte prezentă la televizor, a manipulării ordinare, a partizanatului grosolan sau a ticăloșiei editoriale.

De ce scandalul financiar nu duce automat la închiderea postului

Aici mulți se enervează, și pe bună dreptate. Dacă în jurul unui post există suspiciuni de datorii uriașe, tranzacții fără justificare economică reală și jonglerii între firme, de ce nu intervine direct CNA?

Pentru că CNA nu este ANAF, nici procuratură, nici judecător sindic.

El se uită la licență, la titularul ei, la respectarea legislației audiovizuale și la anumite condiții administrative.

Dacă licența este mutată sau ținută pe o altă entitate juridică decât cea în care se adună ruinele contabile, povestea devine mult mai alunecoasă.

Iar în cazul postului aflat acum în scandal, exact asta reiese din cronologia publică: activitatea a fost mutată de-a lungul timpului pe alte societăți, inclusiv pe o entitate descrisă în presă ca fiind „curată” în raport cu structurile anterioare.

Pe românește:

dacă ai un ecosistem de firme, licențe mutate la timp și o bună experiență în jonglerii juridice, poți lăsa în urmă cadavre financiare și poți continua să emiți pe alt vehicul.

Asta nu înseamnă automat legalitate deplină; înseamnă doar că statul român e fragmentat în instituții care se mișcă pe culoare separate și se sincronizează prost.

Iar între aceste culoare, băieții deștepți și-au făcut de ani buni culoar VIP.

Este CNA politizat? Da, din construcție

A doua întrebare importantă este dacă CNA mai e politizat. Formularea elegantă ar fi „expus la influențe politice”. Formularea cinstită este: da, instituția e politizată structural, fiindcă așa e desenată.

Legea spune că are 11 membri, numiți de Parlament, la propunerea Senatului, Camerei Deputaților, Președintelui României și Guvernului.

Președintele CNA este ales dintre membrii Consiliului, dar numirea lui se face tot prin votul Parlamentului.

Altfel spus, chiar mecanismul de ”recrutare” introduce ADN politic în instituția care ar trebui să arbitreze propaganda, partizanatul și excesele televiziunilor.

Asta nu înseamnă că fiecare membru votează mecanic „de partid”, clipă de clipă.

Dar înseamnă că instituția se naște din împărțirea de influență a puterii politice. Iar când arbitrul este ales tocmai de taberele care au tot interesul să dețină trompete mediatice, rezultatul este previzibil: multă prudență, multă lentoare, multă geometrie variabilă și o veșnică impresie că unii sunt sancționați ca să fie urecheați, nu ca să fie opriți.

De ce au prosperat trompetiștii de partid

Fiindcă modelul a fost rentabil pentru toată lumea care conta.

Politicienii au avut nevoie de ecrane de atac și de apărare.

Patronii media au avut nevoie de protecție, acces și negociere.

Iar CNA a funcționat, adesea, ca un fel de profesor obosit care tot scrie observații în catalog, în timp ce clasa dă foc la perdele.

Sancțiuni au existat, uneori chiar dure pe hârtie. Numai că atunci când propaganda aduce influență, contracte, trafic politic și utilitate electorală, amenda devine cost de operare, nu pedeapsă reală.

Faptul că un post poate ajunge să difuzeze trei ore textul unei sancțiuni și totuși să rămână actor politic central spune enorm despre cât de târziu reacționează sistemul.

Iar aici e partea care ar trebui să conteze mult mai mult decât a contat până acum:

abandonarea deliberată a informării obiective.

Când un canal de știri nu mai informează, ci mobilizează; nu mai verifică, ci înscenează; nu mai clarifică, ci intoxică, el nu este doar „un post mai colorat”. Devine infrastructură de război politic intern.

Legea recunoaște obligația de informare obiectivă, dar încă o tratează prea timid atunci când încălcarea devine mod permanent de funcționare.

Ce ar trebui schimbat

Dacă vrei cu adevărat curățenie, nu ajunge să te agăți de un scandal financiar conjunctural.

Ai nevoie de trei lucruri:

un CNA mai puțin dependent de algoritmul politic al numirilor,

sancțiuni care să lovească mai rapid și mai dur recidiva editorială,

plus reguli mai stricte privind transparența reală a controlului și a beneficiarilor efectivi ai licențelor.

Altfel, vom continua să avem același spectacol balcanic:

sigla rămâne, firma se schimbă, datoria se rostogolește, propaganda curge, iar statul se uită în alt registru decât cel în care se produce escrocheria.

Concluzia e simplă și amară.

Un post TV nu rămâne fără licență fiindcă publicul s-a săturat de lături politice. În România, el rămâne fără licență doar dacă intră pe niște șine juridice foarte precise: neplata amenzilor, nereguli administrative clare sau derapaje extrem de grave încadrabile strict în lege.

Tot restul — propaganda, minciuna repetată, partizanatul turbat — poate fi tolerat ani întregi, câtă vreme produce folos politic și câtă vreme arbitrul e ales chiar de jucătorii de pe teren. Iar asta nu mai e doar o problemă de presă proastă.

E o problemă de igienă democratică, lăsată prea mult timp în grija celor care au interesul s-o murdărească.