Ce-i cu tâmpenia asta de „ nu ne vindem țara”

„Nu ne vindem țara” este una dintre cele mai comode lozinci din politica românească. Se activează imediat ce statul vrea să listeze o companie, să restructureze o regie, să aducă management privat, să vândă un pachet minoritar de acțiuni sau să deschidă o discuție despre performanță economică.

Nu contează detaliile.

Nu contează dacă statul păstrează controlul.

Nu contează dacă firma merge prost sau bine.

Nu contează dacă tranzacția se face transparent, prin bursă, cu evaluare și reguli.

Reflexul e același: „se vinde țara”.

Problema este că expresia amestecă intenționat două lucruri foarte diferite: patrimoniul național și administrarea unor active economice.

Când a apărut lozinca

Formula a devenit puternică imediat după 1989, în primii ani ai tranziției, mai ales în jurul anului 1990, când FSN-ul lui Ion Iliescu domina politic România, iar tema privatizării începea să apară ca mare probă a trecerii spre economia de piață.

Sloganul „Nu ne vindem țara” este asociat cu zona muncitorească pro-FSN, inclusiv cu marile platforme industriale, cum a fost IMGB, unde teama de privatizare, pierderea locurilor de muncă și atașamentul față de proprietatea socialistă au fost exploatate politic.

O analiză publicată în revista Vatra notează că sloganul lansat de lucrători de la IMGB în 1990 exprima, în primul rând, atașamentul față de proprietatea socialistă.

Contextul era perfect pentru manipulare.

România ieșea din comunism fără capital autohton sănătos, fără clasă antreprenorială reală, fără piață funcțională și cu o populație speriată de cuvinte precum „privatizare”, „capital străin”, „șomaj”, „patron”.

FSN-ul a știut să transforme această frică în armă electorală.

Privatizarea nu era prezentată ca o necesitate economică, ci ca o vânzare a patriei către străini.

De ce a prins

A prins fiindcă venea pe un fond real de teamă.

Oamenii lucrau în fabrici uriașe, prost tehnologizate, dar stabile psihologic.

Salariile erau mici, dar locul de muncă părea garantat.

Pentru mulți, privatizarea însemna necunoscut, șomaj, pierderea controlului și intrarea într-o lume în care nu mai decidea partidul, ci piața.

FSN-ul a ambalat frica aceasta într-o formulă patriotică: nu ne vindem țara.

Cine susținea privatizarea era suspect.

Cine vorbea despre capital occidental era „vândut”.

Cine cerea economie de piață devenea agent al străinătății.

În felul acesta, reforma economică a fost demonizată înainte să fie explicată.

Dar sensul real era mult mai murdar.

Lozinca a permis amânarea privatizării corecte și rapide, exact perioada în care fosta nomenclatură, foști securiști, directori de întreprinderi, politicieni de tranziție și „băieți deștepți” au avut timp să se repoziționeze.

Media românești au rezumat brutal mecanismul:

sloganul a fost pretextul sub care foști securiști și politicieni au devalizat economia României în anii ’90, blocând modernizarea.

Anti-privatizare pentru public, privatizare pentru rețele

Aici e marele cinism.

Publicului i se spunea că privatizarea înseamnă trădare.

În culise, activele erau pregătite pentru capturare internă.

Fabrici, terenuri, utilaje, contracte, rețele comerciale, depozite, bănci, companii, tot ce însemna economie reală devenea pradă pentru cei care știau regulile înainte ca regulile să fie scrise.

Asta a fost formula de intenții reale: nu ne vindem țara, o rezervăm pentru jefuirea autohtonă.

Privatizarea bună ar fi însemnat competiție, capital, tehnologie, management, transparență, investitori reali, reguli clare.

România a primit adesea privatizare întârziată, confuză, cu cupoane, FPS, MEBO-uri, lichidări, căpușare și vânzări dubioase.

Adică exact coșmarul care apoi a fost folosit ca dovadă că privatizarea era rea în sine.

De ce revine acum

Revine pentru că este o lozincă comodă. Când spui „nu ne vindem țara”, nu mai trebuie să explici bilanțuri, performanță, consilii de administrație, contracte de mandat, indicatori, listări minoritare, bursă, evaluări, mecanisme financiare. Apeși butonul emoțional și ai terminat discuția.

Dar întrebarea corectă rămâne aceeași ca în anii ’90: cine câștigă dacă statul rămâne opac, politizat și administrat prost?

Fiindcă țara nu se vinde doar când vin investitori.

Țara se vinde și când o companie publică este căpușată.

Se vinde când directorii sunt numiți politic.

Se vinde când administratorii iau indemnizații fără performanță.

Se vinde când activele sunt ținute la stat ca să hrănească rețele.

Se vinde când patriotismul devine acoperire pentru furt.

Adică…

„Nu ne vindem țara” a sunat patriotic, dar a funcționat adesea ca paravan pentru jaful intern.

A fost strigătul public prin care li se cerea românilor să se teamă de străini, în timp ce băieții autohtoni își ascuțeau tacâmurile pentru festinul postcomunist.

Adevărul, spus fără perdea, este acesta:

România nu a fost protejată de lozinca „nu ne vindem țara”.

A fost întârziată, prăduită și ținută captivă într-o economie de tranziție în care patriotismul era pentru fraieri, iar proprietatea publică era pentru cei conectați la butoane.

Țara nu este o societate pe acțiuni pusă pe tarabă.

Țara înseamnă teritoriu, instituții, cetățeni, suveranitate, legislație, resurse, cultură, infrastructură, memorie.

O companie de stat, chiar importantă, este un activ economic care trebuie administrat eficient, în folosul public.

A o reforma, a o lista parțial sau a o obliga să funcționeze pe criterii de performanță nu înseamnă automat că „vin străinii și ne iau România în portbagaj”.

Cum funcționează manipularea

Lozinca prinde fiindcă românii au motive istorice să fie suspicioși.

După 1989, privatizările au fost adesea făcute prost, netransparent, cu tunuri, comisioane, active vândute la prețuri rușinoase și întreprinderi golite până au rămas doar fierul vechi și amintirea.

Acel jaf real a lăsat o traumă. Politicienii știu asta și apasă butonul ori de câte ori le convine.

Dar tocmai aici e șmecheria.

Faptul că în trecut s-a furat sub pretextul privatizării nu înseamnă că orice schimbare de proprietate, orice listare sau orice reformă este furt.

Dacă ai fost jefuit odată de un mecanic, nu înseamnă că nu-ți mai repari mașina niciodată.

În cele mai multe cazuri, „nu ne vindem țara” înseamnă, de fapt că: se schimbă regulile jocului și ai noștri pierd accesul la robinet.

Companiile de stat oferă funcții, contracte, consilii de administrație, sinecuri, furnizori prietenoși, influență și protecție politică.

Când cineva cere audit, performanță, transparență sau listare, nu se sperie doar patriotul din studio. Se sperie și beneficiarul din sistem.

Diferența dintre vânzare și jaf

Da, statul poate vinde prost. Poate vinde ieftin. Poate favoriza cumpărători. Poate face aranjamente murdare. De aceea orice tranzacție trebuie verificată dur: evaluare independentă, procedură transparentă, competiție reală, control public, explicații clare, protejarea interesului strategic.

Dar există o diferență enormă între a spune „verificați procedura, prețul și cumpărătorii” și a urla „ne vindem țara” înainte să citești documentele.

Prima este vigilență democratică. A doua este propagandă pentru oameni grăbiți.

Uneori, statul nu pierde controlul prin vânzare. Îl pierde prin administrare proastă.

O companie poate rămâne 100% de stat și totuși să fie căpușată, politizată, îndatorată, ineficientă și folosită ca pușculiță de partid.

În acel caz, țara nu e vândută. E mâncată pe dinăuntru.

Patriotismul adevărat cere performanță

Adevăratul patriotism economic nu înseamnă să ții companii sub clopot, cu directori slabi și consilii de administrație obediente, doar fiindcă au eticheta „de stat”.

Adevăratul patriotism înseamnă ca acele companii să producă valoare, să investească, să ofere servicii bune, să plătească dividende corecte, să nu fie pradă politică și să fie conduse de oameni competenți.

Țara nu se apără cu sloganuri imbecile.

Se apără prin instituții curate, economie funcțională și reguli egale. Când cineva strigă „ne vindem țara”, reacția corectă nu este să-l aplauzi sau să-l huidui.

Întrebarea corectă este: cine pierde bani, funcții sau influență dacă această reformă chiar se face?

Acolo începe, de obicei, adevărul.