Ce s-a decis la CSAT astăzi (25 septembrie 2025) – metodologie, riscuri și iluzii de siguranță

Pare o victorie a clarității. CSAT a stabilit, în ședința de astăzi, procedurile concrete privind intervenția împotriva dronelor și aeronavelor neautorizate. În realitate, deciziile anunțate ascund un paradox: România încearcă să scrie reguli pentru un război deja aflat la porțile sale. Dacă, pe hârtie, „ultima instanță” este distrugerea dronei, în practică, fiecare secundă, fiecare lanț de comandă și fiecare detaliu tehnic pot face diferența între siguranță și catastrofă.

Completarea cadrului metodologic

S-a decis completarea cadrului legal existent (Legea 73/2025) cu metodologii clare pentru protecția obiectivelor și intervenția împotriva dronelor neautorizate. Ministrul Apărării, Ionuț Moșteanu, a declarat că ședința a adoptat măsuri “esențiale” pentru a clarifica cine intră în linia de comandă și cine ia decizia finală în caz de intruziuni aeriene.

Dincolo de limbajul tehnocratic, e o recunoaștere implicită: până azi, România funcționa într-o zonă gri. Avioane, drone sau alte aparate puteau zbura în spațiul nostru aerian fără ca cineva să știe cine și cum ia decizia de neutralizare.

Decizia de doborâre: regim diferențiat între militar și civil

Pentru drone sau aeronave militare care intră neautorizat, decizia de doborâre aparține comandantului misiunii, în conformitate cu regulile NATO.

Pentru avioane civile care încalcă spațiul aerian, decizia revine ministrului Apărării.

Această împărțire are o logică de suprafață: la militar, reacția trebuie să fie rapidă și autonomă; la civil, decizia implică și o responsabilitate politică, pentru că e vorba de posibile victime. Dar logica birocratică poate să omoare exact ceea ce pretinde că protejează: timpul de reacție.

Obiective și proceduri de protecție

CSAT a stabilit că va fi actualizată „lista obiectivelor care necesită măsuri de protecție” împotriva amenințărilor generate de drone sau aeronave neautorizate.

De asemenea, s-au discutat cerințele tehnice ale echipamentelor și sistemelor implicate în protecția spațiului aerian. Aici intră radare cu acoperire multi-spectru, sisteme de interceptare și capabilități anti-dronă.

Problema? România are, în realitate, sisteme extrem de puține și îmbătrânite. Orice listă de obiective strategice va fi, inevitabil, incompletă.

Ultima instanță: distrugerea dronei

Ministrul Apărării a declarat că, în ultimă instanță, dronele neautorizate vor putea fi distruse atunci când toate celelalte opțiuni au fost epuizate.

Pe hârtie sună rezonabil. În practică, ridică un munte de întrebări: ce înseamnă „toate celelalte opțiuni”? Cine decide că sunt epuizate? Și, mai ales, câte secunde avem la dispoziție pentru o astfel de „epuizare”?

Legătura cu Legea 73/2025

Deciziile de astăzi sunt completări ale Legii 73/2025 privind intervenția asupra aeronavelor neautorizate. Moșteanu a amintit că legea a intrat în vigoare la 19 mai, dar era necesară o metodologie concretă de aplicare.

Comentarii & implicații imediate

Claritate operațională, dar și bucle de responsabilitate

Decizia de a pune doborârea în mâna comandantului misiunii (pentru militare/drone) adaugă rapiditate în reacție, dar generează riscuri mari de eroare. Dacă comandantul greșește, consecințele sunt dramatice. Linia dintre „voiam să apăr spațiul aerian” și „am lovit un aparat aliat/neutral” e extrem de subțire.

Pe de altă parte, păstrarea deciziei finale pentru aeronavele civile în mâna ministrului adaugă un nivel politic de control, dar poate crea întârzieri fatale.

Militar vs. civil: separație de tratament – dar ce definim ca “civil”?

Cum diferențiezi rapid un avion civil de unul militar sau un UAV „de hobby” de unul cu sprijin militar? Rusia poate exploata această ambiguitate. Dacă o dronă „civilă” e, în realitate, un aparat cu armament improvizat, România trebuie să aibă reguli clare de escaladare.

Lista obiectivelor: cine decide ce contează

Abia adoptarea unei liste clare de obiective critice (centrale nucleare, noduri energetice, infrastructură vitală, zone civile dense etc.) va spune ce protejăm cu adevărat. Dacă lista e vagă sau politizată, riscăm să avem protejate stadioane de fotbal în loc de centrale electrice.

Timp, decizie, viteză – triunghiul periculos

Dacă decizia trebuie să fie luată în câteva secunde, dar implică ministru + comandanți + aviz juridic, reacția se pierde. Cine își asumă „decizia greșită” într-o situație de criză?

Europa va urmări România (și va reacționa)

Dacă România aplică aceste norme cu responsabilitate, poate deveni un exemplu pentru statele estice NATO. Dacă însă bâlbâim aplicarea, riscăm să devenim „veriga slabă” a frontierei estice.

„Toate celelalte opțiuni”: ambiguități și realități tehnice

a) Jamming

Una dintre metodele de neutralizare non-letală este jamming-ul — bruiajul electronic al frecvențelor de control ale dronei. Practic, îi „îneci” semnalul radio și o faci să piardă legătura cu operatorul. Problema? Bruiajul poate afecta și comunicațiile civile din zonă (avioane de linie, pompieri, poliție).

b) Spoofing

O altă metodă invocată este spoofing-ul — păcălirea semnalului GPS, prin care drona e făcută să creadă că se află în altă parte și e redirecționată. Funcționează doar cu dronele vulnerabile la semnal GPS și poate fi combătut prin criptare modernă.

c) Captură fizică

Există și metode de tip „drone hunter” (dronă-interceptor care lansează plase), dar acestea cer timp și apropiere.

d) Hard-kill

În ultimă instanță, distrugerea fizică (rachetă, artilerie antiaeriană) elimină drona, dar fragmentele cad și pot produce victime sau pagube.

Probleme juridice și etice

Suveranitate vs. proporționalitate

Statul are dreptul să-și apere spațiul aerian. Dar distrugerea unui UAV deasupra unui câmp e diferită moral de distrugerea aceluiași UAV deasupra unui cartier dens populat.

Răspunderea pentru daune

Dacă resturile unei drone distruse omoară un civil, cine plătește? Statul, ministerul, comandantul? În lipsa unor reglementări clare, răspunderea e difuză.

Transparență ex-post

Aici intră un termen-cheie: transparența ex-post. Adică după fiecare incident, autoritățile trebuie să publice un raport cu date radar, imagini, motivele deciziei și persoana responsabilă. Fără acest mecanism, riscul de abuz politic e enorm: cine garantează că o dronă „ostilă” nu era, de fapt, o greșeală civilă?

Riscul de escaladare strategică

Distrugerea unei drone rusești deasupra României poate fi interpretată la Moscova ca un act ostil. Rusia folosește adesea tactici de tip „false flag”: lansează drone din teritoriul altor state pentru a crea ambiguitate. România trebuie să evite să fie prinsă în astfel de capcane.

Concluzia principală

Suntem sau nu mai aproape de o acțiune fermă și eficientă atunci când rușii ne vor testa din nou răbdarea?

Răspunsul e ambivalent:

da, pentru că România are acum un cadru procedural mai clar;

nu, pentru că timpul de reacție, riscul de ambiguități și lipsa de tehnică modernă pot face ca „ultima instanță” să rămână doar o frază liniștitoare pentru opinia publică.

Realitatea e că nu legislația, ci echipamentele și antrenamentul vor decide dacă vom ști să doborâm sau nu următoarea dronă rusească.

Din punctul nostru de vedere, dansul precauțiilor inutile continuă, fără prea mare eleganță.